Un vechi articol de ziar mi-a căzut sub ochi prea tîrziu pentru a-l adăuga acelei antologii în care am cules opinii despre ce merită păstrat din Bucureşti şi ce trebuie sacrificat, ca dezvoltarea urbanistică a Capitalei să corespundă exigenţelor moderne în numele higienei, al economiei sau al unei estetici care nu se lasă îngenunchiată de trecut. Volumul de acum cîţiva ani contrapunea părerile conservatorilor sau ale nostalgicilor şi pe acelea rostite prin anii ’30 de arhitecţii tineri, a căror insurecţie a găsit mijloacele de a moderniza centrul şi de a face experienţe îndrăzneţe. Atunci era o dezbatere publică, pe cînd în zilele noastre transformarea radicală a peisajului bucureştean se face pe tăcute, din iniţiativă privată, ca şi cum moştenirea istorică a oraşului ar fi inexorabil condamnată. Ce prezicea autorul articolului nu s-a îndeplinit şi nici toate ideile sale nu se întîlnesc cu acordul nostru. Totuşi, citindu-l, ni se trezeşte regretul că împrejurările au împins înnoirea oraşului pe un drum fără întoarcere, altul decît cel recomandat atunci. Iată deci textul:"Cine-şi închipuie că Bucureştii vor ajunge cîndva un oraş ca acelea din Apus, după care li place să se ieie, cu înaltele case sure lipite una de alta de-a lungul largilor străzi drepte, cu pieţele circulare purtîndu-şi în centru statuia sau fîntîna, cu singurele grădini publice, bine îngrijite, pentru aerisirea şi primblarea locuitorilor lui, se înşeală tot aşa de mult ca şi cel care crede că aşa ar fi mai bine. Nu, întinsa Capitală a României va purta oricînd urmele colecţiei de sate ce a fost, fiecare cu biserica şi enoriaşii lui, la care s-au adăugat, străbătîndu-le, un număr de strade de comerţ, cu prăvăliile, tejghelele şi bărătcile lor. Curtea, grădina e pentru noi o nevoie, şi anume: o nevoie de acasă. Numai cît curtea trebuie să fie o curte, adecă să fie împrejmuită, şi grădina o grădină, adecă să aibă flori. Mult timp însă am avut numai locuri virane şi bătături. Casa Pădurilor, al cării creator nu poate fi îndeajuns felicitat, caută să dea exemplul întoarcerii la iubirea de flori tradiţională, care făcea la poporul nostru din fiecare geam o mică seră. Cişmegiul, grădina Ateneului, straturile din faţa Universităţii presintă o măreaţă risipă de trandafiri de toate colorile, cari încîntă şi îmbălsămează. E o frumuseţă şi o mîndrie, e mai ales un semn de cea mai bună şi mai gingaşă civilisaţie. Unii particulari încep a imita. Cînd vin ceilalţi? Numai astfel Capitala României ar redeveni ceia ce e menită a fi: oraşul-grădină." (Neamul Românesc, XXI, nr.106)Semnată de N. Iorga, această pagină s-a publicat la 14 iunie 1926. S-au împlinit deci 80 de ani de cînd viitorul Capitalei mai putea fi încă imaginat ca o continuare a tradiţiei. Despre cum arăta atunci oraşul, nu ni se spune decît că în faţa Universităţii (şi la Ateneu) erau partere de flori. Unde era "faţa Universităţii"? Aşa cum se vede acum, ea ar fi spre Bulevard. În realitate, se intra de pe strada Edgar Quinet, fiindcă nu exista aripa nouă de la Arhitectură şi, pînă la construcţia lui Cerchez, aşezată pieziş, şi pe locul unde a apărut apoi fîntîna, era o grădină. Schiţînd chipul cetăţii ideale, Iorga îl dorea curăţit de maidane, dar fără blocuri. Nu-i plăceau fronturile de faţade gri, întinse vertical şi orizontal, pe care le văzuse în străinătate. Ceea ce năzuia să apere era "străvechiul nostru individualism", al cărui elogiu îl va face chiar într-un articol din 1939, cenzurat deoarece viza regimul dictatorial. Nici măcar parcurile vaste, ca la Paris sau Madrid, nu i se păreau o soluţie. Profuziunea de flori, ca acelea care înecau căsuţa modestă a copilăriei sale, ar fi trebuit să înconjoare fiecare locuinţă. Oraşul însă nu s-a dezvoltat individual, ci colectiv, pentru a ajunge la pachetele de populaţie din cartierele noi, care formează astăzi un alt Bucureşti, de jur împrejurul celui pe care-l cunoştea Iorga. Iniţiativele personale ale acestuia, în materie de urbanism bucureştean, au fost sistematizarea accesului la Patriarhie, cu aleea care mai există, deşi nu mai duce la Camera Deputaţilor, şi un mic spaţiu verde plantat în capul şirului de case dintre Calea Victoriei şi bulevardul Lascăr Catargiu. Cei doi copaci din faţa casei Caribol, care fuseseră sădiţi în 1931, au fost tăiaţi în 1989, cînd asaltul demolator a distrus şi casa Olănescu şi, de partea cealaltă a Căii Victoriei, a fost dinamitată casa Balş. Piaţa se închide acum prin cortina compactă a blocului încărcat de reclame care s-a ridicat pe terenul mărginit de Calea Victoriei şi strada Buzeşti. Numai prospectele turistice mai vorbesc de "oraşul-grădină". Chiar oazele de verdeaţă protejate pînă acum de lege se micşorează din ce în ce, încălcate de lăcomia speculanţilor şi de o încîlcită reţea de complicităţi. Cazul parcului Bordei este extrem de grăitor în această privinţă.