Nu ştiam (sau uitasem) că Bernard Pivot a debutat editorial, în 1959, cu un roman (intitulat Iubirea în vogă). A rămas singura încercare de pînă acum în genul romanesc a actualului academician Goncourt; a publicat de altfel puţine cărţi, acaparat fiind de jurnalismul cultural. Cu un an înainte de a fi "comis" romanul fusese angajat de Figaro littéraire, în împrejurări neobişnuite, care nu lăsau să se întrevadă strălucita lui carieră de mai tîrziu. Avea 23 de ani, tocmai terminase servicul militar şi a descins, venind din Lyon, în Paris, unde s-a dus glonţ la Centrul de formare a jurnaliştilor, al cărui elev fusese. Centrul se ocupa şi cu găsirea locurilor de stagiari şi Pivot a întrebat dacă era cumva vreun post liber la L’Equipe (era pasionat de fotbal, pasiune pe care n-a trădat-o niciodată). Nu, L’Equipe n-avea nimic liber, în schimb Figaro littéraire propunea un post de stagiar. Tînărul Pivot se duce la impozantul sediu al ziarului (aflat, atunci, în Rond-Point des Champs-Elysées) şi este primit de redactorul-şef al revistei, Maurice Noël, prieten al lui Claudel, admirator al lui Valéry, om de o statură fizică şi intelectuală impresionante. Micul interogatoriu la care îl supune Noël se îndreaptă, vertiginos, spre dezastru. Bernard Pivot mărturiseşte că nu auzise niciodată de Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar, nici de Iubirea şi Occidentul a lui Denis de Rougement. Aceeaşi recunoaştere a ignoranţei cînd vine vorba de Valéry (cu Domnul Teste) sau de Paulhan (cu Les Fleurs de Tarbes). Noël îl întreabă, cu asasină ironie, dacă i se întîmplă totuşi să citească, şi ce anume; răspunsul e anemic, cu citarea a două-trei nume (printre care Antoine Blondin şi Félicien Marceau). Ca să nu încheie prea brutal conversaţia (şi poate şi din curiozitatea de a afla de unde a apărut acest june de o incultură crasă), Noël îl întreabă dacă e parizian sau vine din provincie. Aflînd că semidoctul e lyonez, Maurice Noël se lasă purtat de amintiri şi evocă perioada de la începutul Ocupaţiei, cînd Figaro-ul se refugiase la Lyon, în "zona liberă", şi mai ales evocă bucătăria lyoneză, cîrnaţii şi mezelurile stropite cu un încîntător beaujolais. Iar aici, destinul intervine în chip decisiv: descoperind că lui Noël îi place beaujolais-ul, Pivot îi spune (mai mult ca să anime şi el discuţia) că părinţii lui au o mică proprietate în Beaujolais şi că produc un vin ce este apreciat de adevăraţii amatori. Redactorul-şef (fără să se teamă că va fi acuzat de corupţie şi de însuşire de bunuri necuvenite) îi comandă un butoiaş de zece litri şi îl angajează pentru o perioadă de probă de trei luni. Şi cum după aceea Pivot a devenit redactor "plin", inutil să mai spunem că vinul era, într-adevăr, foarte bun. Povestea se găseşte (la articolul "Beaujolais", bineînţeles) în noua carte a lui Pivot, Dicţionar îndrăgostit al vinului (Dictionnaire amoureux du vin, Plon, 2006; în seria de "dicţionare îndrăgostite" au mai apărut volume semnate Llosa, Yves Berger, Michel del Castillo, D. Fernandez etc., iar pentru Dicţionarul îndrăgostit al bucătăriei s-a făcut apel la faimosul "chef" Alain Ducasse). O carte pe cît de savuroasă pe atît de instructivă, deoarece Pivot este realmente un expert în materie, nu numai graţie tradiţiei familiale, ci şi printr-o lungă, temeinică şi jubilatorie familiarizare cu vinul, pe care autorul îl consideră inseparabil de aventura umană, de civilizaţie şi de cultură. Cartea lasă loc, aşa cum am văzut, confesiunilor şi evocărilor. Cu umorul pe care i-l ştim, Pivot arată cum vinul i-a marcat, într-un fel sau altul, momentele de vîrf ale existenţei. Cînd a plecat de la Figaro, în ziua de 19 iunie 1974, a oferit tuturor colegilor beaujolais "