Săptămîna trecută a venit vorba despre o asociaţie a cărei amintire merită înviată. Ea s-a constituit din iniţiativă privată în iulie 1929 şi purta oficial numele de „Societatea istorico-arheologică Bucureştii Vechi“. Preşedintele ei era arheologul I. Andrieşescu, avînd ca vicepreşedinte pe dr. G. Severeanu, memorialistul colecţionar, şi ca secretar pe Constantin Moisil, eminentul numismat şi arhivist. Alt arhivist, editor de documente germane, dar care va muri tînăr, era casierul: Mihail Popescu. Ca membri ai comitetului apar I.C. Băcilă, bibliotecar la Academie, genealogistul G.D. Florescu şi un „Prof. N. Ionescu“ (o fi fost Nae?).
 
 Primele acţiuni ale Societăţii au fost organizarea de săpături arheologice – care au fost întreprinse de Dinu V. Rosetti, cu fonduri acordate de Primăria Bucureştilor, şi au scos la iveală mai multe aşezări preistorice pe valea Colentinei – precum şi înfiinţarea unui Muzeu Municipal. Acesta a fost creat cu sprijinul aceluiaşi inimos primar al Capitalei, Dem. I. Dobrescu. George Florescu, pitoresc personaj pe care generaţia mea şi-l mai aduce aminte: a fost ultimul bucureştean care a mai purtat ghetre, a fost directorul Muzeului, instalat în casa Cantacuzino-Moruzi de pe Calea Victoriei, pînă cînd o samavolnică hotărîre a mareşalului Antonescu a făcut să dispară clădirea, pe al cărei teren trece acum prelungirea bulevardului Dacia către Gara de Nord. Acelei case i-a rămas numai imaginea, pictată de Jean Steriadi (în colecţia Zambaccian).
 
 Foarte interesant este următorul pasaj din statutul Societăţii, alcătuit la 1930: „Programul de activitate al societăţii noastre prevede şi îndatorirea de a fixa plăci comemorative sau mici monumente amintitoare pe clădirile sau în părţile memorabile ale oraşului. Astăzi, cînd Bucureştii se transformă cu atîta repeziciune, cînd locul clădirilor vechi îl iau blockhausurile cu nenumărate etaje, iar străzile strîmte şi strîmbe de altădată sînt înlocuite cu marile bulevarde, este absolută necesitate ca să se însemneze prin plăci sau monumente comemorative casele, străzile sau locurile de cari este legată amintirea unor acţiuni sau evenimente importante din trecutul Capitalei“. În 1935, o dare de seamă referitoare la primii cinci ani de existenţă a Societăţii adăuga: „Acest deziderat n-a putut fi realizat pînă acum, dar sperăm că, în înţelegere cu primăria generală şi cu primăriile de sectoare, să-l putem îndeplini în mod treptat în anii viitori“. Au trecut de atunci trei sferturi de secol şi nici astăzi nu s-a realizat această intenţie.
 
 Pe lista conferenţiarilor care au luat cuvîntul la şedinţele Societăţii – ţinute, cîteodată, şi de două ori pe lună – figurează Gh. Cardaş, Iuliu Moisil, Marcela Karadja, Maria Holban şi Henri Stahl (tatăl şi bunicul sociologilor din această familie, avînd o competenţă de istoric şi paleograf, dar cunoscut mai ales ca stenograf, autorul unei cărţi despre care am mai scris: Bucureştii ce se duc). Celelalte nume menţionate aici, alături de al lui Iorga şi ale membrilor comitetului, nu s-au şters niciodată din memoria cercetării istorice româneşti; ele aparţineau unei lumi savante care trăia în afara profesiei, dar care forma în acelaşi timp şi public, şi nucleu al studiilor anticvarice. Din lucrările lor, unele s-au pierdut, altele s-au publicat în revistele Cronica numismatică şi arheologică, Urbanismul, Arhitectura şi Boabe de Grîu, în lipsa unui buletin anual al Societăţii pentru care nu s-au găsit fonduri. Numai cu ajutorul altui primar înţelegător, Al. Donescu, a apărut volumul din 1935 Bucureştii Vechi, cuprinzînd articole de Emanoil Hagi Mosco, Damian Bogdan, G. Nicolaiasa şi Dan Simonescu, pe lîngă cele semnate de numele din conducerea Societăţii. Toate la un loc reprezintă un foarte promiţător început de istorie a Capitalei, numai că, aşa cum a fost totdeauna la noi, n-a avut o continuare.
 
 Darea de seamă din care am citat semnalează şi excursiile organizate în jurul Bucureştilor, la Mogoşoaia, la Popeşti-Leordeni (conacul Manu, pe atunci proprietate a Nadejdei Romalo şi transformat mai tîrziu în închisoare), la Snagov (pentru biserica mănăstirii), la Văcăreşti şi la Bălteni (unde este o minunată biserică de secol XVII). La aceste excursii a luat parte, dînd explicaţiile necesare, Marioara Golescu, a cărei operă de istorie a vechii arte româneşti, prea puţin cunoscută, aşteaptă să fie reeditată.
 
 Cînd curentul în favoarea studierii şi apărării trecutului Capitalei va fi destul de puternic, va fi timpul să se întemeieze iarăşi o asemenea asociaţie. Poate că nu mai e mult pînă atunci: „Pro-Do-Mo“ şi „Salvaţi Bucureştiul“ au început deja o acţiune de fotografiere a clădirilor vechi din zonele protejate, pentru a păstra măcar amintirea lor.