Orientul Mijlociu le dă de furcă preşedinţilor SUA, de 70 de ani încoace. Istoric vorbind, sprijinirea Israelului şi a dreptului său de a exista în limita unor frontiere apărabile s-a aflat într-un echilibru precar cu necesitatea de a apăra rutele maritime ale petrolierelor, altfel spus, de a proteja aprovizionarea cu energie a întregii lumi. Dar dificultăţile cu care s-au confruntat administraţiile precedente ale SUA pălesc în comparaţie cu cele create de provocările Orientului Mijlociu din ziua de azi. 
 
Israelul continuă să existe, dar a devenit un aliat mult mai dificil. La invitaţia oponenţilor locali ai preşedintelui Barack Obama, prim-ministrul israelian Beniamin Netaniahu a ridicat o problemă-cheie de politică externă – în discursul său de la sesiunea reunită a Congresului SUA din martie – pe fondul distorsiunilor legate de polarizarea partinică profundă şi blocantă a Americii. 
 
Între timp, asigurarea rutelor maritime şi a aprovizionării cu petrol a devenit tot mai dificilă, deoarece SUA trebuie să joace şahul complicat al problematicii arabe. Mai rău de atît, SUA au părut uneori că joacă legate la ochi, dacă observăm discrepanţa semnificativă dintre realităţile locale şi înţelegerea lor de către factorii de decizie politică. 
 
Cînd a început Primăvara arabă, cu patru ani în urmă, SUA au susţinut instinctiv schimbarea regimurilor din Libia, Siria şi Egipt, apărînd totodată noua ordine constituţională din Irak. Rezultatul trebuie înţeles ca avertisment pentru cei care se aşteaptă ca schimbarea unui regim să dea roade imediate. Chiar dacă anumiţi lideri indezirabili au fost îndepărtaţi, ceea ce a urmat a fost şi mai rău. Principalul efect al schimbării regimului a fost consolidarea identităţilor sectare şi slăbirea perspectivelor de supravieţuire ale naţiunilor-state deja existente. 
 
Iar acum, negocierile cu miză ridicată, cu privire la programul nuclear iranian, sporesc complexitatea problematicii arabe. Administraţiei Obama i s-a reproşat că şi-a dorit prea mult încheierea unui acord şi că nu a fost dispusă să părăsească masa negocierilor. Dar, dacă această acuzaţie e adevărată, nu este din cauză că Obama îşi doreşte cu disperare să respecte angajamentul luat în mai vechea sa campanie electorală din 2008: să negocieze cu inamicii Americii şi să găsească puncte comune. 
 
Mai important este faptul că există o carenţă de alternative viabile pentru un acord. Toată lumea acceptă că Iranul este o societate profund divizată între cei care doresc ca ţara să fie un membru respectat al comunităţii internaţionale şi cei pentru care statutul internaţional al Iranului are mai mult de cîştigat dintr-un program de înarmare nucleară. Sancţiunile internaţionale care au fost impuse Iranului par să-i favorizeze mai degrabă pe aceştia din urmă. 
 
Toate acestea ar fi fost binevenite dacă Iranul ar fi o democraţie în toată regula, care ar respecta voinţa populară. Există însă puţine dovezi că sancţiunile au contribuit la încetinirea programului nuclear al Iranului. Mai mult, aşa cum se întîmplă adesea, sancţiunile au decimat mai degrabă clasa de mijloc şi i-au slăbit, o dată în plus, pe cei care nu deţin puterea, în loc să-i motiveze pe liderii iranieni să ajungă la un acord. 
 
Pentru mulţi americani, confruntarea cu Iranul este o luptă bilaterală, un fel de reluare a tratativelor nucleare cu Uniunea Sovietică. Din anumite puncte de vedere, insistenţa cu care Senatul SUA pretinde că ar fi jucat un rol în aprobarea acordului nuclear reflectă o mentalitate din categoria „istoriei care se repetă“: dacă acordurile SALT (tratativele pentru limitarea armelor strategice) şi START (tratativele pentru reducerea armelor strategice) constau în acorduri cu caracter obligatoriu din punct de vedere juridic între două state, tot astfel trebuie să fie şi acordul cu Iranul. 
 
Dar acordul negociat cu Iranul este unul multilateral, care îi implică pe toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU, plus Germania. O parte din sarcina lui Obama este să se asigure că poporul american înţelege că viitorul acestui acord nu vizează numai SUA.
 
Iar aşa-numitele părţi negociatoare nu sînt singurele ţări pentru care rezultatul constituie o miză importantă. Asistînd la negocierile nucleare, lumea arabă este tot mai îngrijorată. Escaladarea conflictului dintre şiiţi şi sunniţi, alături de ingerinţa făţişă a şiiţilor iranieni în ţări arabe predominant sunnite, au sporit, în regiune, gradul de scepticism faţă de orice fel de acord. Într-adevăr, liderii religioşi ai Iranului nu-şi disimulează cîtuşi de puţin dorinţa de hegemonie regională, dacă nu chiar de guvernare a întregii lumii islamice.
 
Neîncrederea dintre iranieni şi arabi este mai veche chiar decît scindarea dintre şiiţi şi sunniţi; şi, într-o eră de care ne vom aminti, cel mai probabil, ca de una a slabei guvernări la nivelul întregii regiuni, arabii văd în negocierile nucleare ceva mult mai important decît controlul armelor. În contextul unei lumi arabe zbuciumate, pot oare SUA să aspire la promovarea unui cadru strategic alternativ în regiune, sub forma unui parteneriat reînnoit cu Iranul? 
 
Pentru mulţi americani cu amintiri sumbre despre Iran, acest scenariu poate părea cel puţin neatractiv. Din perspectivă arabă însă, Iranul pare să fie un element mult mai stabil al ecuaţiei regionale, un jucător care tinde să progreseze. 
 
SUA sînt tot mai receptive faţă de acest tip de gîndire, din perspectiva lumii arabe, şi curtează activ Arabia Saudită. Într-adevăr, susţinerea americană tacită a dubioasei campanii de bombardamente saudite din Yemen sugerează cît de departe sînt pregătite să meargă SUA pentru a răspunde îngrijorării arabilor sunniţi.
 
În linii mari, combaterea Statului Islamic şi stabilizarea Irakului, Siriei, Libiei şi Yemenului necesită un efort diplomatic extraordinar din partea SUA. Ceea ce presupune atenuarea temerilor saudiţilor, reconsolidarea relaţiei cu Egiptul şi, da, deschiderea faţă de Iran – priorităţi bazate pe realitatea circumstanţelor regionale actuale. Prioritatea de vîrf – pentru Obama şi pentru succesorii săi deopotrivă – trebuie să fie explicarea modul în care erorile grave ale trecutului recent au făcut ca singura opţiune plauzibilă să fie acest tip de realism. 
 
Christopher R. Hill, fost secretar de stat pentru Asia de Est în Ministerul de Externe al SUA, a fost ambasador al SUA în Irak, Coreea de Sud, Macedonia şi Polonia, trimis special al SUA în Kosovo, negociator al Acordurilor de pace Dayton şi negociator principal al SUA pentru Coreea de Nord, între 2005-2009. În prezent, este decanul Facultăţii de Studii Internaţionale Korbel, la Universitatea Denver, şi autor al volumului Outpost
 
© Project Syndicate, 2015  - www.project-syndicate.org 
 
traducere de Matei PLEŞU  
 
Foto: wikimedia commons