„Eu am perforat biletul. Dă’ un’ să-ţi plătesc amendă? Poa’ să-ţi pun în braţe puiu’ de ţigan de m-aşteaptă acasă, că sînt asistentă maternală. Ştii ce e aia o asistentă maternală?“ se apără o doamnă, surprinsă de controlorii RATB fără bilet „perforat“. A urmat apoi o lamentare cît o veşnicie despre „statul puturos“ care i-a pus în braţe un „pui de ţigan“, şi apoi o cheamă săptămînă de săptămînă la Primărie, unde ar trebui să semneze nişte acte şi nişte hîrtii, despre statul care i-a tăiat, rînd pe rînd, indemnizaţia de hrană, de haine, mai apoi din leafă, lăsîndu-l pe „puiul de ţigan“ pe umerii ei. Românca, asistent maternal – după spusele ei –, apăsa cu dispreţ pe vorbele „pui de ţigan“, de parcă toate necazurile ar fi început şi s-ar fi sfîrşit cu acel pui de om, ajuns din întîmplările sorţii în custodia ei. Privirea aprigă a femeii şi grăsimea care i se revărsa din pantalonii mult prea strînşi m-au dus cu gîndul la sărmanul prunc, încredinţat unei astfel de „mame“. Dar şi la vorbele domnului preşedinte. Vă mai aduceţi aminte... Vorbele alea cu droaia de copii, crescuţi de mamele rome şi de lenea rumâncelor neaoşe, ce abia de răzbesc cu unul? Or, afirmaţia mi-a îndreptat gîndurile şi privirile obsesiv spre această etnie, făcîndu-mă să văd, uneori fără să vreau, lumea mizeră a lor şi aversiunea noastră.  

Pe la jumătatea lui iulie am dat de ea, de lumea romă, la Giuleşti. Am petrecut acolo cîteva zile, într-un salon plin ochi de femei rome, venite să „abandoneze“ rodul nedorit. Fiecare spunea o poveste: Lila locuia în Militari, avea alţi doi plozi acasă şi nici în ruptul capului nu-l mai voia şi pe al treilea. Ţinea o tarabă la piaţă, şi-ar fi încurcat-o al dracului de tare un alt copil... Mirica lucra la Apaca, se învoise de la slujbă pentru cîteva ore, suficient cît să vină la spital, să se „opereze“, să scape şi să fugă, iarăşi, la lucru. Nu-i spusese bărbatului ce face, nici că e gravidă, dar încă o belea, pe lîngă altele trei de acasă... Ştia drumul, procedura, durerea, tot, mai fusese pe aici. Sulfina avea 20 de ani şi o frumuseţe naturală de invidiat. Cea mai frumoasă ţigancă pe care am văzut-o vreodată. Nu prea ştia ce vrea, mai ales că el îşi dorea tare mult copilul şi o tot suna, din cinci în cinci minute, să nu se aventureze în astfel de drum. „Da’ ce pot să fac? El e rumân, eu sînt ţigancă! Dacă mă lasă pe drumuri? La anii mei?“ încerca să se explice. Părinţii îi convinseseră că e mai bine aşa. Lilica avea 16 ani şi o desconsideraţie totală pentru trupul ei, plodul din pîntece, partenerul de viaţă. Limbajul („trăiască“ telefonul mobil!) şi comportamentul ei m-au dus cu gîndurile către cele mai urîte trăsături ale fiinţei umane, lăsate să lîncezească în neştiinţă. A intrat în scenă şi mama, cam din aceeaşi categorie. Venită pe fugă să-şi „avorteze“ fata, că vrea s-o ia cu ea în Italia. Chiar de a doua zi. Şi bunica: o matroană de vreo 70 de ani, cu mintea brici şi sensibilitate zero. Le-a pus la punct pe suratele ei, cît ai clipi. „Ce vă văitaţi, fă, atît? Eu la al patrulea copil m-am oprit ş-am zis: «Doamne, ajută-mă să-i cresc pă ăştea şi iartă-mă de ce voi fi îndemnată să fac.» Şi-am făcut vreo 30 de avorturi. Auzi, tu, fa, asta de te vaiţi mai tare?!“ zise, adresîndu-se Miricăi, care nu-şi găsea locul. „Dimineaţa mă duceam la moaşă, că nu era ca acu’, şi seara spălam rufe cu picioarele în apă. Păi, acu’ e parfum. Hai, gata cu văicăreala!“ ordonă. Mai era acolo şi una, Maricica, tot romă, care tocmai născuse şi se pregătea să plece, fără „puiul de ţigan“... Şi Maria, şi Elena, şi alte femei rome sau rumânce...  

Pe ele le-am văzut în primul rînd, urmărită de înmulţirea prolifică, estimată de domnul preşedinte... Or, ceea ce m-a frapat se leagă de nonrespectul pentru trupul uman. Doctor şi pacient nu au nici cea mai mică consideraţie pentru viaţă, suferinţă, trup, individ... Doctorii îşi cereau scuze că, din lipsă de locuri, m-au îngrămădit într-un aşa salon, privind cu dispreţ la femeile care, la rîndu-le, se dispreţuiau. Cît despre durere... Au plătit un milion, au avut operaţie de un milion, cu durerile crunte, fără nici o mîngîiere... Doctori ocupaţi, asistente indiferente, soţi sau amanţi nepăsători... O priveam pe tînăra Sulfina, zvîrcolindu-se în pat cu dureri îngrozitoare de burtă, cu lacrimile alunecîndu-i pe obrajii frumoşi, pe Mirica strigînd după ajutor... Şi n-a venit nimeni... ci doar Caliţa de la Argeş, care născuse spre ziuă, un al treilea băiat... S-a tîrît pînă la Mirica şi-a-ntrebat-o: „Îţi dau, fa, nişte apă? Că-i tot ce am.“ S-au ridicat apoi, pe rînd, şi-au plecat pe la treburile lor, jurîndu-şi că n-or să mai ajungă iarăşi la operat, şi mai ales la mila doctorilor... Dar, cînd nimeni nu le învaţă, cînd nimănui nu-i pasă, mă tem, domnule preşedinte, că „puiul de ţigan“ nu-i chiar atît de uşor de crescut.  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.

Foto L. Muntean