Salut, salut, salut, salut încîntat, salut voios, salut pios şi pudic, salut îngîndurat şi în cele din urmă tăcut, mut, arbitrilor de fotbal din Mexico City, celor care au luat o hotărîre ce ar trebui să înmărmurească peluzele şi tribunele, federaţiile şi tipografiile, "mesele presei" şi serviciile de cardiologie, să paralizeze toate ironiile şi acei centri nervoşi unde se formează, după legi obscure, acele împerecheri de sunete ale unei înjurături, ale unui "huo, arbitru!", ale unui "...cu cine te-a mai făcut şi pe tine", ale unor bancuri de-o răutate unică, strălucitoare ca un dinte de rechin, fiindcă, într-adevăr, nimeni pe lumea asta nu are parte de statutul unui auz de arbitru la fotbal, nimeni, nici un jude, nici un gîde, nici un sclav, nici o telefonistă, nici un vînzător de ceapă, nici un vatman, nici un poet neruşinat în patetismul său şi nici criticul ce-l cenzurează rezonabil, nimeni nu are parte de ceea ce poate auzi un arbitru de centru sau de tuşă, în pofida oricăror legi care interzic linşajul verbal al celor care şi-au luat pe cap şi pe conştiinţă - într-o clipă, desigur, ameţitoare a vieţilor sarcina cea mai benignă, cea mai senină, din cîte pot seduce o minte de adult: aceea de a stabili dacă a fost fault, corner, out sau penalti, de a valida un gol, trecînd, ce-i drept, prin infernul sancţionării unui ofsaid, dar care-i meseria ce nu conţine nimic infernal, ci doar inocenţi? (Ziaristica? Mioritul? Mieritul? Avocatura?) La ora cînd la Mendoza poliţia intră pe teren şi îl ridică pe arbitrul de centru pentru că nu a acordat un penalti pe care îl vedea şi un chior, urcîndu-l în duba ei şi acuzîndu-l de comiterea unui scandal public, sugerînd astfel apariţia unor vremuri în care poliţia să arbitreze, ea, meciurile de fotbal, ceea ce ar simplifica multe pe pămînt, la ora aceasta de răscruce, arbitrii din Mexico City au solicitat, susţinuţi de municipalitate, ca, după deces, să fie îngropaţi, toţi, în acelaşi colţ al cimitirului din oraş, unde le va fi rezervată o parcelă specială, numai pentru ei, (cei numiţi, odată, într-un film care îndrăznea să nu-i vorbească numai de rău: "Arbitrii - aceşti oameni singuri...") "Am dus cu toţi o viaţă grea, vrem ca măcar să ne odihnim unul lîngă altul, acolo, după ultimul sunet de fluier..." şi la această declaraţie de exasperată căutare a unei minime solidarităţi al cărei scîncet este pe măsura atîtor huiduieli ale mulţimii totdeauna unite în indignare înainte de a se fi individualizat sub o lespede, la această ciudată regăsire a unei bresle în faţa neantului, îmi vine şi mie să şoptesc, după salutul poate prea efervescent: "Trăiască arbitrii lumii cu toate păcatele lor!" care n-or fi mai multe decît virtuţile noastre, ale nevinovaţilor de la peluză şi "masa presei".