Dintre cele 4 "persistente nedumeriri ale dlui Andrei Pleşu" (Dilema veche nr. 213), cea mai pertinentă îmi apare a patra, mai ales paranteza ei: "De ce a fi de acord cu Băsescu e totuna cu a fi omul lui de curte (şi simultan - De ce a fi în dezacord cu Băsescu e totuna cu a fi cripto-pesedist, cripto-securist, cripto-comunist şi oligarh)?".Întrebare de o presantă simplitate, nu aş fi pus-o în paranteză, într-atît o cred de importantă pentru organismul nostru democratic. Fiindcă ştiu că dl Pleşu nu scrie decît atunci cînd experienţa sa cunoaşte subiectul propoziţiunii, mă grăbesc să trec peste orice introducere şi să-i dau răspunsul meu, deloc torturat de pretenţiile vreunui Adevăr cu majusculă: aşa cum "cei în acord cu Băsescu" sînt văzuţi ca "oamenii lui de curte", tot astfel "cei în dezacord cu el sînt consideraţi cripto-pesedişti, cripto-securişti, cripto-comunişti şi oligarhi" dintr-o rea-credinţă ancestrală (nu discutăm în procente de sondaj...). Ea e un spirit al locului în tot ce ţine de politică, o religie aproape fundamentalistă atît pentru inteligenţa populară, cît şi pentru acea elitistă "suflet din sufletul neamului" ei, cum zice poetul. Forţa ei demitizatoare - la oraşe şi sate, în blocuri şi în vile, la piaţă şi în studiourile TV - lucrează macro şi micro, de la lideri politici şi de opinie pînă la banaliştii de telecrîşmă şi zvoniştii eminenţi. Tragicomic în această religie a relei-credinţe este că totul o îndreptăţeşte (şi, nu o dată, "pe bune").Poate că această noţiune este prea simplă pentru vocabularul neologistic de azi, totuşi eu prefer să rămîn la ea, socotind-o suficient de apăsătoare pentru a o mai sofistica. Ceea ce mi se pare încă şi mai grav în consecinţe este că ea cancerizează întreaga noastră cultură sentimentală; ne mişcăm cu toţii, cripto- sau paleo-, anti- şi antianti-, într-un semidoctism nu numai ideologic, economic şi eţetera - de nenumărate ori într-un semidoctism cioclopedic! - dar şi sentimental. Sîntem (suport greu pluralul, dar asta e...) sumari în emoţii reduse la vehemenţe, indignări şi lamentaţii, prompţi în demascări, tîrzii în înţelegere, retardaţi în ale nuanţelor sufleteşti, handicapaţi mental în ale contradictoriului, analfabeţi în ale ambiguităţii.Mecanica noastră interioară se reduce la automatismele politicii la zi: de cîte ori mi-am afirmat, de pildă, "dezacordul" (să-i zicem aşa...) cu plînsul preşedintelui la celebra scenă cu "Stolo", mi s-a replicat de către buni prieteni: "aha, preferi rîsul lui Iliescu!". "Altă alternativă, mai puţin dramatică, nu există?" "Aha, te vrei echidistant, altă formă de cripto!"... "Încerc să fiu nu echi-, ci cît mai distant!" Nu se înghite! Cîntăm "Eşti băsescian sau nu eşti băsescian?" ca pe vremuri: "Eşti brigadier sau nu eşti brigadier?" "Nu ai uitat... te vrei ironic, dar nu eşti decît un cripto-nostalgic!" Reaua-credinţă are ca bibliografie tot ce ai scris cu 60, cu 50, cu 40 de ani în urmă, Agnita-Botorca, "şcoala de la Frankfurt", Congresul al IX-lea, ca şi cum le-ai scris ieri. Tîmpă, ea brutalizează timpul şi suspectează orice evoluţie, convinsă că totul fiind politică, totul este oportunism şi lichelism.Nu numai că nu mă plîng, dar şi surîd, tăcînd în public şi punînd, acasă, pe hîrtie, conform meseriei mele de nuvelist - "aha, încă o laşitate!". Este ceea ce numesc datoria de rezervă în aceste vremuri de îndelungi complicaţii, întru totul balzaciene; ea completează ceea ce dl Pleşu subliniază cu italice: "dreptul la conduită" care ar trebui lăsat în seama "conştiinţei individuale", idee care i se pare "relativ clară". Îmi permit să cred că nu e clară. Atîta timp cît se va gîndi şi simţi sumar - dar ce zic eu, sumar?, visceral! - atît dreptul la conduită, cît şi datoria de rezervă nu vor fi clare. De aceea, în aceeaşi ordine de idei, spre diferenţă de alţi prieteni de dreapta şi de stînga, nu am fost deloc zguduit cînd unul dintre cei mai autoritari moralişti contemporani s-a declarat ca un "anticomunist visceral"; i s-au pretins explicaţii, eventual retractări; nu am avut asemenea pretenţii - prea mi s-a părut elocvent şi convingător: antisartrieni inflexibili urăsc comunismul exact în termenii violenţei lui Sartre faţă de anticomunişti! Ce poate fi mai rotund? Anticomunismul, ca şi antiamericanismul sau, local, antibăsescianismul şi antiiliescismul sînt patetismele gîndirii viscerale. Ele alimentează perfect energia nesecată a relei-credinţe. Fără a fi un pesimist impecabil, cred că nedumeririle dlui Pleşu vor mai dura.