Fisurile regimului din Belarus se multiplică

14 august a marcat pentru Belarus un punct de cotitură simbolic. Mii de oameni s-au adunat în Piața Independenței din Minsk, în fața Adunării Naționale. Printre manifestanți – coaliția care a salvat Opoziția în cel mai dificil moment al ei, atunci cînd părea că violența poliției ar putea reuși reprimarea mișcării de protest – s-au aflat un număr mare de femei și de muncitori. Pentru prima oară, autoritățile nu au intervenit, chiar dacă, în urma alegerilor fraudate din 9 august, protestele au fost strict interzise în zona Pieței.

Cei cincizeci de soldați înarmați care au fost prezenți au coborît, simbolic, scuturile. Femeile i-au împodobit cu flori și i-au îmbrățișat, discreditînd o dată în plus regimul președintelui Aleksandr Lukașenko și oferind un exemplu tulburător pentru alți membri ai serviciilor de securitate.

În ziua următoare a avut loc o altă răsturnare de situație. Personalul televiziunii de stat belaruse (în primul rînd personalul tehnic, dar și cîțiva prezentatori), o instituție pînă atunci cu totul subordonată guvernului, a început să se solidarizeze cu protestatarii.

Angajații televiziunii s-au adunat în fața sediului. Seara, cînd protestatarii li s-au alăturat, și-a făcut apariția Natalia Koceanova, președinta Camerei superioare a Parlamentului, care însă nu a reușit să potolească mulțimile. Duminică, televiziunea de stat a transmis pentru prima oară știri despre proteste. La puțină vreme după asta, diplomații belaruși s-au distanțat de Lukașenko – mai întîi, ambasadorul din Slovacia, urmat de însărcinatul cu afaceri din Elveția.

Lukașenko a încercat să curme avîntul Opoziției, organizînd în Piața Independenței un miting cu aproximativ 5.000-7.000 de susținători, aduși cu autobuze speciale. La exact o săptămînă după ce a măsluit alegerile, Lukașenko a încercat să facă o demonstrație de forță și să restaureze steagul roșu-verde ca simbol național al țării sale. Cu o zi mai devreme, steagul alb-roșu-alb favorizat de Opoziție flutura deasupra Primăriei orașului Grodno.

La miting au luat parte militari și oficialități, dar și muncitori, muzicieni, copii și oaspeți din Ucraina și Georgia – așa-numiți „oameni obișnuiți”, din care vreo zece au și luat cuvîntul. Mesajele lor erau contradictorii, ceea ce părea să reflecte propriile ezitări ale autorităților cu privire la ce e de făcut. Cei care nu aveau o legătură personală cu regimul Lukașenko și care nu erau direct implicați în infracțiunile săvîrșite de dictatura sa au vorbit despre pace, adesea cu lacrimi în ochi. Un artist din Ucraina a spus, evocînd Revoluția Portocalie și episodul Maidan: „Sîntem o națiune dezbinată, frîntă în două”.

Discursurile au stîrnit reacții diferite în rîndurile mulțimii. Un militar împăciuitor din cale afară a fost huiduit. S-au auzit și încuviințări frecvente ale faptului că în Belarus lucrurile nu sînt așa cum ar trebui să fie, și că multă lume e nemulțumită de situația actuală. Pe întreaga durată a mitingului au rivalizat în mod clar două categorii de mesaje – o dihotomie care a devenit evidentă atunci cînd Lukașenko a luat cuvîntul.

Cele mai frecvent folosite cuvinte au fost mir și mirnîi („pace” și „pașnic”), dar cel mai important slogan a fost: „Belarus’ eto mi!” („Belarus sîntem noi!”). Pe de o parte, autoritățile se tem în mod evident de un război civil și de responsabilitatea de a-l fi stîrnit; pe de altă parte, simpatia oamenilor obișnuiți care au participat la miting s-a îndreptat către Opoziție: ei își doresc o viață normală și se tem de violență. Discursurile vorbitorilor era cu atît mai belicoase, cu cît aceștia se aflau mai aproape de cercul Puterii.

Un locotenent-colonel musculos de la trupele speciale ale jandarmeriei (OMON) a luat cuvîntul înaintea lui Lukașenko, declarînd pe un ton amenințător că își iubește patria și că nu o va abandona niciodată. Lukașenko a anunțat apoi că a desfășurat trupe la granița cu Polonia, în apropiere de Brest, și a adăugat că nu va ceda Belarus nici chiar după moartea sa. Lipsa lui de încredere în sine era evidentă; nu dădea impresia unui lider calm, stăpîn pe situație.

Susținătorii săi erau, în cea mai mare parte, din afara Minskului. La început, s-au tot învîrtit în jurul autobuzelor care îi aduseseră, simțindu-se în mod clar pierduți în oraș. În cele din urmă, au fost duși în Piața Independenței, blocată încă de dimineață și încercuită de grupuri de polițiști în civil.

Manifestanții pro-regim se deosebeau cu ușurință de protestatarii Opoziției; în aerul Pieței plutea o tensiune care reflecta teama de viitor a manifestanților și nevoia lor de a auzi un lider care să le redea încrederea. Cînd am început să vorbesc în polonă, relatînd despre evenimente pentru TVN24, am observat priviri ostile, iar unii manifestanți au început să strige la mine.

Reacția Opoziției la mitingul lui Lukașenko a fost pregătită dinainte, ca multe alte elemente ale acestei revolte civice. Demonstranții s-au reunit în Piața Victoriei, în fața obeliscului orașului-erou din Minsk – acolo unde au început și demonstrațiile din ziua alegerilor, cu o săptămînă mai devreme.

În acest loc s-au adunat în jur de 200.000-500.000 de oameni – cea mai mare întrunire din istoria țării, cu coloane de demonstranți întinzîndu-se pe distanțe de kilometri întregi. A fost o amplă demonstrație de putere. Lukașenko a încercat să-și consolideze poziția, dar susținătorii săi au fost copleșiți numeric.

Cu o săptămînă în urmă, forțele de securitate au reușit să izgonească Opoziția din Piață, în mod brutal, unul dintre protestatari fiind ucis. La acest al doilea miting, jandarmeria, incapabilă să reacționeze, nu s-a mai sinchisit nici măcar să facă act de prezență.

Opoziția nu s-a temut de o eventuală confruntare. Chiar dacă au fost prezenți mai multe mii de susținători ai lui Lukașenko, mulți dintre ei polițiști în civil, oricine părăsea mitingul pro-regim se pierdea în marea de steaguri alb-roșu-albe care acoperea întreaga întindere a Căii Independenței. În fața sediului KGB, în arestul căruia se află mulți deținuți, protestatarii au scandat: „Eliberați-i!”. La sfîrșitul zilei, dictatorul odinioară temut și bătăușii săi erau covîrșiți.

Slawomir Sierakowski, fondator al mișcării Krytyka Polityczna, este director al Polish Institute of Advanced Studies (PIASt) din Varșovia și Senior Fellow al Consiliului German pentru Politică Externă (DGAP).

Copyright: Project Syndicate, 2020

traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons