Trec pe lîngă o movilă de nisip și un scuar cu pavajul neterminat şi ajung în dreptul intrării Mega Mall, unde o mulțime pestriță de lume se bulucește prin ușa rotativă prea mică pentru fluxul de vizitatori nerăbdători, promoter-i, bodyguarzi şi muncitori de şantier care se grăbesc să ajusteze ultimele detalii. Este mai 2015, ziua inaugurării primului shopping mall din cartierul Pantelimon, iar la interior, în timp ce praful domneşte pe culoare, două mari brand-uri de magazine, unul de modă şi unul de electronice, atrag mulţimi de cumpărători care doresc să profite de reduceri şi aşteaptă ca show-ul cu muzică, tobe şi angajaţi care dansează să ia sfîrşit. Parcurgînd uriaşa clădire, mă surprinde arhitectura ce vrea să pară futuristă, dar şi aerul de bîlci dat de animatorii îmbrăcaţi în Superman-pastă-de-dinţi, vrăjitori care levitează „pe gheaţă”, electricieni care plimbă cabluri, bodyguarzi care păzesc balustradele fragile de sticlă de mulţimile neatente sau angajaţi care mătură în faţa tonetelor cu shaorma. Însă, dincolo de comercialismul și graba cu care se desfăşoară inaugurarea, se simte şi o notă mai sumbră de exclusivitate care aminteşte de polarizarea adusă de marele mall în rîndul cetăţenilor şi al chiriaşilor săi şi de modul autoritar în care s-a inserat clădirea în cartier, schimbînd vieţile locuitorilor Pantelimonului. În luna antemergătoare inaugurării, fîntîna din Piaţa Unirii s-a transformat într-un mare platou cu mega-brioşe din spumă de poliuretan, cea de la Universitate într-o pungă cu popcorn supradimensionat, metroul a fost ştanţat cu deviza Mega Mall, toate acestea în timp ce spaţiul verde obligatoriu de realizat pe orice teren nou construit, fie că e vorba de un nou mall sau altă clădire, ia-l de unde nu-i.

Cum de spaţiul public bucureştean poate fi pus atît de uşor la dispoziţia unor interese private? Cum de este posibil ca, într-un oraş deja plin de hypermarket-uri, discount store-uri şi alte formate comerciale de tip occidental, să se deschidă cinci-șase noi mall-uri în decurs de cîţiva ani? Desigur, parte din răspuns o ştiam deja cînd am început cercetarea doctorală pe această temă – politicienii sînt „influenţaţi” de către mari corporaţii de retail, care, în ţările europene occidentale unde îşi au originea, sînt restricţionate printr-o legislaţie ce reglementează fiecare aspect al activităţii comerciale, de la orarul de deschidere al marilor magazine la zonarea urbanistică a comerţului sau la limitarea dimensiunii hypermarket-urilor. Este evident că marile companii de retail au privit trecerea la capitalism a ţărilor post-socialiste ca pe o oportunitate de extindere şi s-au grăbit să profite de apetitul cetăţenilor privaţi de bunuri de consum în perioada comunistă, dar şi de corupţia şi lipsa de putere a conducătorilor acestor ţări, al căror produs intern brut este uneori mai mic decît cifra de afaceri a corporaţiilor de retail care au venit aici. În cazul Bucureştiului, marile companii de retail prosperă datorită densităţii foarte mari a cartierelor de blocuri în care îşi inserează magazinele, care le oferă nenumăraţi consumatori în imediata vecinătate. Bucureştiul este unul dintre cele mai dense oraşe din Europa, ajungînd în anumite zone, cum ar fi Tineretului, la 11.000-13.000 locuitori pe km2. Pe lîngă accesibilitate și vecinătate, mall-urile oferă un spaţiu de fantezie şi consum care este un contrapunct la relativa monotonie a blocurilor de locuinţe moderniste construite după 1960, dar şi suplinesc o relativă subdimensionare a spaţiilor de consum construite în decadele 1960-1980.

Comparînd şapte oraşe din Europa dezvoltată (Berlin, Viena, Lyon, Bruxelles, Atena, Roma şi Copenhaga) cu cinci oraşe din blocul post-socialist (Bucureşti, Praga, Varşovia, Sofia şi Budapesta), am descoperit că în oraşele post-socialiste sînt cu 58% mai multe shopping mall-uri raportat la numărul de locuitori, dar dacă luăm în considerare şi puterea de cumpărare mai mică din oraşele post-socialiste, atunci aici avem de trei ori mai multe shopping mall-uri. Urbaniştii cunosc fenomenul prin care centrele oraşelor ajung să fie pustii datorită amplasării unor mari puncte de interes, precum shopping-mall-urile, în oraş, dar iată că în oraşele post-socialiste shopping mall-urile sînt cu 12% mai aproape de centru decît în cele vest-europene. Parcările exterioare – o prezenţă inestetică şi neprietenoasă cu pietonii şi cu mediul viu din oraş – sînt cu 31% mai răspîndite în cadrul incintelor mall-urilor din oraşele post-socialiste faţă de cele vest-europene. Dar diferenţele nu se opresc aici – magazinele mari din ţările post-socialiste au cu 93% mai puţini operatori autohtoni de hypermarket-uri  şi au programe de deschidere cu 25% mai lungi decît în oraşele vest-europene – în acestea din urmă, programul magazinelor mari fiind redus pentru a evita dezavantajarea micilor comercianţi în raport cu marile corporaţii. Cu toate acestea, nu ar fi cazul să glorificăm ţările dezvoltate pentru politicile lor mai bune, căci ele contribuie la menţinerea statu quo-ului, prin organizaţii suprastatale precum Uniunea Europeană sau Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi prin fondurile nerambursabile pe care le oferă statelor mai puţin dezvoltate. În acest sens, se ştie că mare parte din aceste fonduri ajung să fie deturnate de „elitele extractive” ale ţărilor mai puţin dezvoltate, aşa cum au arătat Daron Acemoglu şi James Robinson în cartea lor De ce eşuează naţiunile? Originile puterii, ale prosperităţii şi ale sărăciei, publicată de Editura Litera în 2019.

Revin la Mega Mall. Deviza campaniei sale comerciale a fost „Oraşul se schimbă cu noi!”. Şi într-adevăr, oraşul s-a schimbat – în zona în care s-a deschis mall-ul, majoritatea magazinelor de vestimentaţie şi alimente (cu excepţia supermarket-urilor) au fost falimentate. Promoter-ii mall-ului au invocat crearea de noi locuri de muncă, acesta fiind un argument frecvent al megaproiectelor imobiliare. Studii independente de public relations, la nivel de oraş, însă lipsesc, iar în absenţa lor este greu de spus dacă astfel de megaproiecte fac altceva decît să concentreze geografic forţa de muncă. Cert este că, odată ce locuitorii îşi pot face toate cumpărăturile în cartier, ei vor evita deplasarea în centrul oraşului în acest scop, lucru ce nu ar face decît să concentreze locurile de muncă în zonele unde se deschid mall-urile, în detrimentul zonelor cu buticuri din centrul Capitalei, mai degrabă decît să crească locurile de muncă deja existente. Cu toate acestea, zona limitrofă mall-ului a devenit mai atrăgătoare pentru pietoni, iar numărul şi calitatea spaţiilor comerciale din vecinătate a crescut în consecinţă. Mall-ul a mai adus şi unele funcţiuni care înainte lipseau din cartierele-dormitor – cafenele, cinema-uri, iar locuitorii cartierului sînt încîntaţi de prezenţa mall-ului aici. Însă ceea ce nu realizează oamenii este că îşi cedează puterea de cumpărare unor entităţi care centralizează şi monopolizează vînzarea mărfurilor. Nu pot să nu remarc că, în spatele învelişului frumos, societatea de consum seamănă din ce în ce mai mult cu o distopie. Prin repetarea insistentă a unor mesaje propagandistice precum cea din Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, reclamele ne spun ce interese ar trebui să avem sau cum ar trebui să arătăm. Nici nu putem spune că supravegherea populaţiei din romanul 1984 al lui George Orwell lipseşte – iată că telefonul mobil este instrumentul perfect care transmite corporaţiilor tot ce vor să ştie despre noi, de la magazinele pe care le frecventăm pînă la produsele de care sîntem interesaţi (în cel mai bun caz). De la ţigări şi alcool la fast fashion sau vacanţe exotice, societatea de consum are cîte un drog pentru fiecare dintre noi. Am putea spune că mall-urile sînt un soi de substitut de piaţă al centrelor comunitare atît de necesare şi de absente în cartierele Bucureştiului, însă nedemocratice prin accesul inegal din punctul de vedere al capacității financiare pe care îl oferă utilizatorilor lor.

Închei cu cîteva întrebări pe care unii le rostesc, alţii le intuiesc şi pentru care alţii au soluţii, planuri, speranţe sau blazare. În ansamblu, am remarcat o polarizare la două scări geografice: scara oraşului (polarizare între firme foarte mari de retail şi mici comercianţi, şi respectiv polarizare între consumatori) şi scara europeană. Corporaţiile de retail din ţările vest-europene au deschis magazine în oraşele post-socialiste, iar apariţia unor operatori autohtoni comparabili ca putere sau ca răspîndire nu există sau există foarte timid sau zonal, cum este cazul magazinului Anabella, cu o prezenţă semnificativă în judeţul Vîlcea. Dincolo de ceea ce vedem în excursiile multora dintre noi la astfel de magazine, ne putem gîndi şi la alte forme de comerţ care valorizează „lanţuri scurte” ale produselor agricole şi care generează mai puţine efecte legate de poluare. Mulţi îşi pun speranţe în cooperative de consum și în economia circulară de care avem nevoie pentru a preveni presiuni nedorite pe mediu, însă astfel de preocupări întîrzie să apară în Bucureşti şi desigur că nu le vor aduce cîţiva consumatori care aleg produse ecologice sau ambalaje reciclabile. În acest caz, să ne resemnăm şi să ne iubim distopia, precum protagonistul lui Orwell? Mulţi spun că e nevoie de o chimbare sistemică, dar cine este „sistemul”? Prin toleranţa clasei politice locale din oraşe şi a legislaţiei naţionale la viziunea firmelor mari de retail, acestea din urmă devin un „sistem” deasupra „sistemului”.

Cristina Sternatis este arhitectă şi doctorandă, Departamentul de Sociologie, Universitatea din Bucureşti.

Foto: wikimedia commons