La începutul lunii aprilie ați adresat o scrisoare deschisă forurilor decidente din România, în care semnalați impactul pe care pandemia și criza sanitară l-au avut asupra celor din mediile sărace – menționînd că măsurile luate de stat (acordarea șomajului tehnic, amînarea plății ratelor etc.) nu au fost suficiente pentru a atenua impactul economic asupra oamenilor aflați la limita subzistenței.

Văzînd ceea ce se întîmplă cu oamenii cu care noi sîntem în contact direct – și vorbesc despre cei mai săraci dintre oamenii din jurul nostru și copiii lor –, foarte mulți dintre ei nu au aveau cum să beneficieze de aceste măsuri – de pildă, șomajul tehnic a fost, în mod clar, o măsură bună pentru cei care aveau un loc de muncă stabil, însă pentru cei care nu aveau un contract de muncă, mulți fiind zilieri, nu avea nici un impact. Și vorbesc despre circa un milion de oameni, din comunitățile marginalizate. Pentru ei, important era să aibă ce să le dea copiilor de mîncare. Pentru asta am înaintat, printre altele, propunerea unui Program Național de Tichete Sociale de urgență ca o metodă eficientă de a acoperi nevoile urgente ale celor care trăiesc în sărăcie extremă. Am făcut un calcul și am văzut că pentru o asemenea măsură socială ar fi necesară o sumă în jur de 27 de milioane de euro pe lună, deci 244 de milioane de euro pentru perioada cuprinsă între luna aprilie și decembrie. Nu știu dacă s-a găsit deschiderea necesară pentru a se susține această idee, însă m-a bucurat să aflu că Ministerul Fondurilor Europene a pus în discuție, în această perioadă, posibilitatea realizării unui Program Național pentru combaterea sărăciei, în care, probabil, vor fi incluse și propuneri pe care noi le-am sugerat.

Ce fac acești oamenii – un milion! – între timp?

Știu, e o cifră șocantă, deși, din păcate, aș spune că e și subdimensionată. Cînd spunem un milion, vorbim strict de adulții care locuiesc în comunități marginalizate, dar oamenii care suferă din cauza sărăciei sînt mult mai mulți în România – gîndiți-vă că doar copiii sînt 1,3 milioane. Ce fac ei? Fac foamea și așteaptă să se întîmple ceva și pentru ei. Din păcate, ei nu au o voce pentru că abia se face auzită vocea asociațiilor patronale sau a celor care sînt structurați în organisme la nivel național, în asociații – care doar ele pot vorbi pentru ei. Iar ONG-urile au atîta putere cîtă au. Putem vorbi despre problemele lor, dar la butoane sînt politicienii. Iar deciziile de alocări financiare le aparțin.

Într-un articol publicat recent, semnalați cazul unui tînăr care a ieșit de sub protecția statului și care s-a trezit brusc în starea de urgență, cînd totul a fost blocat. Ce s-a întîmplat cu acești copii, ce posibilitate de întreținere au avut?

Cum să ai o posibilitate să te întreții cînd ai fost o viață întreagă mutat ca o minge de ping-pong prin sistemul de protecție, nu ai familie, nu ai o rețea de sprijin, nu ai pe cineva care să te ajute cînd îți e greu, ești ejectat dintr-un sistem de protecție cînd ai împlinit o vîrstă și nu ai nici un fel de capacități de a-ți cîștiga independența? În afara perioadei stării de urgență, în general, în România, foarte mulți tineri eșuează cînd ies din sistemul de protecție specială, vorbim despre aproximativ 1.500-2.000 anual. Un număr paradoxal, pentru că sînt prea puțini ca să conteze la nivel de macrosistem, dar și prea mulți ca să putem tolera eșecul lor de inserție socio-profesională. Să nu uităm însă că fiecare dintre acești tineri reprezintă drame individuale. Noi susținem că, pentru ei, e nevoie de un program de sprijin special gîndit. Ceea ce facem noi, și alte ONG-uri, e să-i sprijinim plătindu-le chiria sau ajutîndu-i să-și găsească un loc de muncă. Vorbim însă despre tineri care trec prin multe, au depresii, anxietăți, le e greu să se adapteze la societate, să păstreze relații pe termen lung – pentru că ei înșiși n-au văzut aceste relații în jurul lor. În plus, au o stimă de sine extrem de scăzută, încredere scăzută în ei și în alții. Dacă nu îi ajuți, nu vor deveni niciodată contributori activi.

Cum se implică statul în sprijinirea acestor tineri?

În prezent, statul și autoritatea publică vor să-i sprijine și, chiar de curînd, s-a aflat în dezbatere Legea 272 revizuită, privind protecția și promovarea drepturile copilului și, între altele, a fost completată cu un articol în care se menționează că tinerii ajunși la vîrsta la care trebuie să iasă din sistemul de protecție specială vor primi o indemnizație lunară de 2.400 de lei – ceea ce consider că este într-adevăr un ajutor binevenit.

Din 1998, HHC s-a implicat activ în dezinstituționalizarea copiilor abandonați, în închiderea centrelor de plasament de tip vechi. Cîte asemenea centre mai există în România și ce urmează să se întîmple cu ele?

În prezent vorbim de aproape 160 de asemenea centre încă existente. Și, pentru că vorbeam de modificarea bună pe care o prevede Legea 272, în legătură cu sprijinirea tinerilor care își vor continua studiile, remarc și o modificare mai puțin bună: se dorește închiderea acestora pînă la 1 ianuarie 2021. Chiar dacă cele care au în derulare contracte de finanțare pentru proiecte de închidere a căror implementare se finalizează după această dată pot funcționa în continuare, mă tem că, pentru celelalte, timpul este extrem de scurt. Decizia ar însemna, de fapt, o închidere artificială, o cursă contracronometru. Închiderea unui asemenea centru necesită timp, din experiența noastră durata e undeva între 18-24 de luni – pornești de la evaluare, care e situația, cîți copii sînt, faci evaluare psihologică, sociologică, mergi să cunoști familia, încerci să înțelegi dacă e posibilă o reintegrare în familie – să fii atent să nu faci o reintegrare forțată, ci doar acolo unde există atașament. Altă zonă de acțiune e evaluarea individuală a fiecăruia dintre copii – pentru că trebuie să vezi dacă pot fi adoptați. Vorbim de aproximativ șase mii de copii care se află în prezent în acest tip de centre.

Într-adevăr, dorința de a le închide este binevenită, după cum binevenită este și deschiderea decidenților pentru a le închide, însă lucrurile, ca să meargă bine, trebuie făcute fără arderea unor etape. Iar asta cere timp.

Mai sînt oameni care cred că acest tip de centre ar trebui să existe în continuare?

Pentru profesioniștii din sistem e clar că instituțiile de tip vechi nu sînt o alternativă, dar problema spinoasă e la finanțarea pe care o presupune implementarea unui nou sistem. Ca să închizi un centru de plasament existent, de tip vechi, trebuie să știi ce faci cu copiii, unde îi duci, înspre ce alternative te îndrepți, dacă ai suficiente case de tip familial, dacă ai centre de zi, centre maternale, ce faci cu cei care intră în sistem. Ce am văzut în ultimii șapte-opt ani e că, la nivel național, capacitatea sistemului de a primi în sistem de protecție copiii e undeva în jurul cifrei de 55-60.000 de copii. Or, din păcate, eu nu cred că această cifră reprezintă cu adevărat nevoia de plasament în protecția specială. Cred că autoritățile publice nu au, de fapt, resursele necesare și atunci se prefac că alte cazuri nu există. Consecința: tolerăm ca mii de copii, care sînt abuzați, neglijați, care poate trăiesc violență domestică acasă, să fie lăsați în mediile din care fac parte, pentru că nu avem cum să-i ajutăm și nu alocăm banii necesari cu care să-i sprijinim. Cred că, în cele din urmă, din păcate, se ajunge la niște calcule pragmatice din care nu cîștigă interesul copilului, ci bugetul.

Vorbind despre adopție, diferă mentalitatea din România față de alte țări?

Da, mentalitatea diferă. În România există o listă destul de lungă a copiilor greu adoptabili, adică cei care au o vîrstă mai mare de 5 ani, sînt de etnie  romă, au nevoi speciale. Sînt mulți și, din păcate, deși sînt oameni care adoptă pentru că vor să ajute un copil, sînt și cei care vor să adopte pentru că au nevoie de un copil – și atunci ei se duc înspre adopție nu neapărat pentru că vor să facă un bine cuiva care trăiește o dramă, ci pentru că vor un copil „ușor” adoptabil: adică să aibă sub trei ani, să nu fie de etnie romă și să fie sănătos. Dacă se poate să fie și blond cu ochii albaștri, cu atît mai bine. Repet, există și oameni care ies din acest tipar, însă, fără să ne ascundem după degete, aceasta e norma mentalității de adopție în România. Iar cînd vorbim despre adopție, mentalitatea noastră se schimbă greu. Nu mai departe de cazul Sorina, caz emblematic, în care am văzut unde e mentalul colectiv, cum luptăm în continuare împotriva străinului abstract care vine să ne cotropească și să ne fure copiii. Și am văzut și care e realitatea: după un an de zile, Sorina e înfloritoare, cu un viitor asigurat și după 18 ani.

Potrivit ultimului bilanț, Hope and Homes for Children a închis 58 de centre de plasament de tip vechi, a dezvoltat 110 case de tip familial, a ajutat peste 30.000 de copii să rămînă alături de familiile lor. Ce înseamnă, pînă la urmă, aceste cifre?

Pînă acum am reușit să prevenim separarea de familie cît pentru un oraș întreg – în jur de 36.000 de copii pe care i-am ajutat să rămînă alături de părinții lor. Asta, în pofida faptului că sîntem doar un ONG cu resurse limitate. Mii de copii au ajuns în medii familiale datorită prezenței noastre și pentru că am pus umărul la o viață mai bună și la terminarea unui coșmar care înseamnă traiul într-un orfelinat. Dar nu considerăm că aceste reușite sînt suficiente. Din spate vin și alte probleme, care devin din ce în ce mai presante: una e legată de existența unui program de prevenire a separării familiale – și sperăm ca următorul program operațional pe fonduri europene pentru combaterea sărăciei să vină cu sume de bani și pentru intervenția în prevenirea separării familiale (care de multe ori e cauzată de sărăcie). Ne îngrijorează foarte tare și faptul că sîntem pe primul loc în Uniunea Europeană la traficul de ființe umane – în jur de 75% din persoanele traficate provin din România și peste 60% din victime au fost recrutate pentru exploatare sexuală, de multe ori chiar de familia extinsă.

Vorbind despre traficul de ființe umane, nu pot să nu vă întreb cum vedeți această bîlbîială de ani de zile în ceea ce privește introducerea educației sexuale în școli.

Cum credeți că o văd? Cînd copiii din orfelinate nu pot face diferența între atingerile bine intenționate și cele viciate? Care poate fi părerea mea cînd văd că fetele care ies din instituții, disperate după atenție, pică în plasa cuiva care le oferă această „atenție” doar pentru exploatare sexuală? Care poate fi părerea mea în ceea ce privește lipsa educației sexuale în școli, cînd îi văd pe acești copii, care nu știu ce li se întîmplă, nu știu cum să reacționeze? Lipsa educației sexuale în școli este o aberație anacronică prin care demonstrăm cît de îmbibați sîntem de o falsă moralitate. Cred că e timpul să privim realitatea în față, fără filtre. Doar așa vom putea acționa pentru salvarea acestor copii.

interviu de Stela GIURGEANU