Într-un interval de cîteva luni au apărut două cărţi: Marginal şi experimental: Cooperativa Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei (coord. Ionuţ Butoi, Martin Ladislau Salamon), la editura Eikon din Bucureşti, şi Condamnare, marginalizare şi supravieţuire în regimul comunist: Şcoala gustiană după 23 august 1944 (coord. Zoltán Rostás), la editura Cartier din Chişinău. Suficient de explicite în ceea ce priveşte subiectul tratat şi perspectiva în care el este abordat, titlurile acestor două cărţi conţin un element comun care intrigă. Putem deduce astfel nu numai că Şcoala gustiană, concepută imediat după Primul Război Mondial, a fost marginalizată sub regimul comunist, dar şi că cercetările întreprinse pe această temă după implozia sus-numitului regim au avut loc într-un cadru marginal. „Grupul Cooperativa G este marginal fiind o alcătuire informală, fără trăsături organizaţionale, fără infrastructură de cercetare sau de editare, fără fonduri…”, afirmă editorii, care precizează totuşi că materialele prezentate au fost uneori găzduite de diverse instituţii academice, fără însă să beneficieze de „un sprijin instituţional constant”.    

Accentul pus pe o asemenea „marginalitate instituţională” poate să pară paradoxal. Dimitrie Gusti (1880-1955) a făcut totul pentru a se încadra în instituţiile care puteau să favorizeze dezvoltarea şcolii şi mişcării pe care le-a fondat şi animat. Este suficient să ne gîndim la rolul catedrei de sociologie la realizarea monografiilor rurale între 1925 şi 1933, în perioada de pionierat, cea mai productivă pe plan ştiinţific, sau la aportul Fundaţiei culturale regale la publicarea materialelor culese şi la finanţarea intervenţiilor echipelor studenţeşti în mediul rural între 1934 şi 1938, ca să nu mai vorbim de adoptarea legii instaurînd serviciul social obligatoriu în octombrie 1938. Aplicată timp de un an, această dispoziţie, cert controversată, a dat loc la o experienţă unică în materie de instituţionalizare a acţiunii şi asistenţei sociale pornind de la consideraţii de ordin sociologic. Gusti însuşi nu a ezitat să participe la guvernul ţărănist din 1932-1933 şi, mai tîrziu, să oficieze ca preşedinte al Academiei Române între 1944 şi 1946, în ciuda ostilităţii comuniştilor, în speranţa de a salva cea ce se mai putea salva. În fine, sociologii care au supravieţuit „odiosului deceniu” nu au ezitat să facă concesiile de rigoare ca să reintegreze medile academice şi de cercetare.

În realitate, marginalitatea grupului Cooperativa G rezultă dintr-o situaţia de fapt prezentată în termeni cît se poate de clari de coordonatorii celor două volume consacrate istoriei Şcolii gustiene şi avatarurilor ei de după război: „Conversaţia ştiinţifică despre acest fenomen social al trecutului recent este, încă, deficitară, tributară mitologiilor, anacronismelor, stereotipurilor şi practicilor de cunoaştere şi consacrare specifice cîmpului ştiinţific actual”.

În loc să se lanseze într-o critică sistematică a acestor mitologii şi stereotipuri omniprezente azi în România şi uşor de demontat, autorii procedează la o reconstituire pas cu pas şi la o reevaluare critică realistă a experimentelor Şcolii gustiene precum şi la un examen atent al poziţiei adoptate de membrii ei de-a lungul timpului. Oarecum neaşteptat în contextul românesc actual, un asemenea demers este într-un fel jubilatoriu avînd în vedere că, pentru odată, atît perioada interbelică cît şi anii de teroare comunistă de după război nu mai sînt  trataţi într-o perspectivă polemică. Dimpotrivă. Fiecare afirmaţie face obiectul unei discuţii, contextul istoric, deseori de o rară complexitate, este sistematic examinat, tonul adoptat este pe cît se poate de neutru, registrul speculativ evitat, sursele folosite diverse: mărturiile participanţilor, corespondenţele private, dările de seamă publicate, rezultatele finale, raporturile administrative, informaţiile figurînd în arhivele Siguranţei şi a Securităţii etc.

Interesul profesorului Zoltán Rostás pentru istoria orală şi interviurile realizate încă din anii ’80 sînt la originea Cooperativei G, al cărei act de naştere corespunde apariţiei în 2000 a volumului Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987). El a ştiut să comunice viitorilor colaboratori, uneori foşti doctoranţi de-ai lui, pasiunea sa pentru această şcoală care nu a încetat să-l surprindă: „Cu cît aprofundam povestirile monografiştilor gustieni, cu atît îmi apărea o imagine mai nuanţată a acestei şcoli sociologice.” Participarea la proiect a lingvistei Sandei Golopenţia-Eretescu, care a depus o muncă titanică pentru editarea textelor tatălui ei, Anton Golopenţia, figură centrală a Școlii, pare să fi jucat un rol important.

„Misiunea acestor instituţii gustiene [Seminarul de sociologie, Asociaţia pentru studiul şi reforma socială, Institutul social român, Şcoala sociologică de la Bucureşti] era contribuţia lor ştiinţifică la desăvîrşirea idealului naţional şi la consolidarea statului naţional România Mare”, aşa conclude Antonio Momoc contribuţia sa despre scrierile lui Gusti în ajunul primilor paşi ai şcolii sale. O asemenea formulare poate şoca azi. Este suficient să te gîndeşti la recentele manifestări patriotarde ocazionate de Centenarului Marii Uniri. Alta era situaţia acum un secol cînd România Mare, proaspăt constituită, ridica probleme tot atît de mari ca cele pe care ar fi trebuit să le rezolve. Inutil să insistăm pe derivele la care au condus atît tentativele legionarilor şi, indirect, ale comuniştilor ghidaţi de Comintern de a rezolva „radical” aceste noi probleme, cît şi refuzul clasei politice de a le acorda atenţia cuvenită în perioada interbelică. Pe acest fundal, demersul pozitiv promovat de Şcoala Gusti poate fi considerat binevenit, independent de obiecţiile la care el se expune. O realizăm cînd confruntăm punctul de plecare cu rezultatele obţinute ulterior, rezultate prezentate metodic de autorii Cooperativei G.

Realizarea monografiilor rurale constituie rezultatul cel mai important pe plan ştiinţific, salutat la nivel europen şi nord-american încă din anii ’30, cînd Şcoala de la Bucureşti era asociată cu aceea de la Chicago pentru metoda empirică aplicată în cercetări de teren. Greu de găsit un echivalent al Şcolii gustiene care să fi avut o astfel de rezonanţă internaţională. Impactul conferinţelor de înaltă ţinută intelectuală ale grupului Criterion, spre exemplu, nu a depăşit graniţele României şi nu trebuie uitat că un Eliade sau un Cioran au devenit cunoscuţi şi apreciaţi în Occident doar după război şi din alte motive decît cele care asiguraseră notorietatea lor în ţară.

Deseori criticată, acţiunea socială promovată de Şcoala Gusti între 1934 şi 1938, sub patronajul Fundaţiei culturale regale, este supusă aici unei reevaluări care poate surprinde, dar care este coerent argumentată. Da, sprijinul adus de „monarhul luminat” Vodă Carol „cărturarului” Dimitrie Gusti a permis utilizarea propagandistică a unei realizări culturale. Desigur, Carol al II-lea încerca astfel să contracareze influenţa legionarilor în rîndul tineretului. Da, „mişcarea căminelor culturale susţinute de echipele studenţeşti a eşuat în momentul în care a încercat să se transforme în instituţie stabilă de dezvoltare comunitară prin Legea Serviciului social”, scrie Dumitru Sandu, ceea ce nu îl împiedică să califice, în concluzie, această mişcare drept un „experiment exemplar al perioadei interbelice româneşti”. Pledează în acest sens atît metoda observată de membrii şcolii, bazată pe principiul auto-organizării, al „ridicării satului prin el însuşi”, cît şi faptul că „nici Gusti şi nici Stahl sau Golopenţia, spre exemplu, nu au apelat la argumente ideologice pentru a putea fi etichetaţi ca fiind carlişti”.

Decizia ca cel de-al XIV-lea Congres international de sociologie să desfăşoare la Bucureşti în august-septembrie 1939 consacra maturitatea Scolii Gusti. Temeinic pregătit, destinat să facă cunoscute rezultatele cercetărilor în acest domeniu făcute în România, congresul a fost întîi amînat, apoi suspendat din cauza războiului. El va avea loc la Roma în 1950, fără participarea românilor, blocaţi de regimul comunist. Între timp, sînt arestaţi şi condamnaţi printre alţii Traian Herseni, Ernest Bernea, Anton Golopenţia şi Mircea Vulcănescu, ultimii doi vor muri în închisoare la vîrsta de respectiv 42 şi 48 de ani. Gusti nu este „reconfirmat” la Academie, i se taie pensia şi trebuie să părăsească propriul domiciliu.

Pentru a lua măsura dificultăţilor cu care au fost confruntaţi principalii actori ai Școlii după 23 august 1944, pentru a înţelege compromisurile care au permis reintegrarea celor care au supraviţuit în spaţiul academic la mijlocul anilor ’60, volumul apărut la editura Cartier în zilele acestea propune o galerie de portrete şi itinerarii pasionante. Spiritul în care au fost redactate aceste biografii intelectuale şi politice reiese din remarca următoare a lui Zoltán Rostás: „Considerăm că nu este nici moral, nici eficient pentru sporul cunoaşterii istorice transformarea cercetării în tribunal şi ocazie pentru emiterea de verdicte. Faptele trebuie numite ca ceea ce sînt. Oamenii însă nu pot fi reduşi la fapte. Oamenii sînt precum istoria: un proces în devenire.” Spre exemplu, pentru a evoca „cazul” lui Mircea Vulcănescu, Ionuţ Butoi procedează la o reconstituire în detaliu a a strategiilor politice în joc, în contextul procesului care i-a fost intentat. Chiar dacă unele aspecte rămîn greu de elucidat, demersul acestui autor ajută cititorul să depăşească polemicile de un gust îndoielnic care au opus pe scena mediatică românească acum cîţiva ani adepţii canonizării lui Mircea Vulcănescu celor care îl acuzau de complicitate în politica antisemită antonesciană şi îl relegau la categoria „criminalilor de război”. Acuzaţia de criminal de război nu era justificată, precizează el, iar chestiunea evreiască a jucat un rol marginal la proces. Putem de asemenea reaminti că Mircea Vulcănescu nu a decis el să moară în aşa fel încît să fie decretat martir, ci a fost victima condiţiilor inumane de detenţiune.

Contrar unei legende recente, notează Zoltán Rostás, Gusti a fost ministru în guvernul naţional-ţărănist nu numai ca expert, dar şi din convingere. Adept al materialismului istoric într-o formă sui generis, H. Stahl a adoptat o poziţie social-democrată toată viaţa, Traian Herseni a intrat în guvernul legionar, Ernest Bernea a fost şi el legionar, Miron Constantinescu şi Gheorghe Vlădescu-Răcoasa comunişti… Cum se poate că persoane cu convingeri ideologice şi profiluri politice atît de diferite afişate la un moment sau altul al parcursului lor au putut coexista în mişcarea Gusti? La această întrebare nu am găsit un răspuns satisfăcător în cele două volume care le sînt consacrate. În schimb, ideea care se degajă la lectura lor este că diversitatea orientărilor ideologice ale membrilor Școlii gustiene şi chiar partizanatul lor politic controversat au avut un impact limitat atît în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică propriu zisă, cît şi angajamentul lor pe plan social. Nu au lipsit, desigur, dezacordurile, fricţiunile, disidenţele, însă ele nu par să fi afectat serios  practica colectivă a Şcolii gustiene.

„Preocuparea [celor angajaţi în mişcarea ridicării satelor în România anilor ’30] a fost o reacţie nu numai la sărăcie ci, mai ales, la decalaje”, notează Dumitru Sandu (84). În zadar căutăm preocupări similare la o scară semnificativă în România de azi. Incursiunea în perioada interbelică la care ne invită Cooperativa G ne învaţă că avem o oarecare tradiţie în acest domeniu, o tradiţie care merită poate revizitată.

Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul volumului Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii (Editura Cartier, 2017).

Foto: Dimitrie Gusti (wikimedia commons)