Cum să fii bun

Publicat în Dilema Veche nr. 825 din 12–18 decembrie 2019
Cum să fii bun jpeg

Mergeam prin București, acum cîțiva ani, tot pe un timp ca ăsta: urît, dar nu foarte urît. Văd un om care căuta prin gunoaie, nu‑i arunc mai mult de o privire, apoi întorc capul (cum facem toți, în treacăt fie spus), dar iată că m-aud strigat: „Mihăiță! Bă, Mihăiță! Buzea, Mihai Buzea!“. Omul gunoaielor venea spre mine, cu un zîmbet prietenos lăbărțat pe gura lui știrbă: „Ce, nu mă mai cunoști? Io sînt, bă! Mișu!“. Trebuie c-oi fi bîiguit un fel de „Care Mișu?“, pentru că a continuat: „Mișu, bă, Mișu! Nu mai ții minte? Sabău, Silaghi, Stigelbauer, așa eram pe pagina de la catalog! Silaghi, da’ voi îmi ziceați «Mișu»!“. Atunci am fost aruncat cu 40 de ani înapoi, în școala generală, în magicul moment în care dragul de el, ajungînd la noi în clasă, m-a scăpat de porecla „Piticu“ (eram foarte mic de statură): cum nu se putea distinge între doi Mihai foarte mărunți, am devenit „Mihăiță“ (eu) și „Mișu“ (el). I-am strîns mîna cu deplină sinceritate: „Mișule! Bă, Mișule! Ce faci, domnule, ce mai e cu…“ și m-am oprit. Ce putea să fie „cu viața“ lui? Căuta prin gunoaie, asta era viața lui. A urmat obișnuita cerere de bani și de țigări, cît timp i-am ascultat povestea, apoi convenționalul „Ținem legătura“.

Povestea lui Mișu nu interesează. Au fost și sînt cîteva milioane de Mișu în Europa și probabil cîteva zeci de milioane pe lume; povestea mea interesează. Pentru că m-a pus dracul să dau drumul la „telefonul fără fir“ și pe urmă n-aș mai fi fost în stare să-l opresc chiar dac-aș fi vrut (dar n-am vrut). Din fost coleg în fost coleg s-a pus în mișcare aproape toată clasa din generală, iar cînd „fetele“ au auzit despre ce era vorba s‑au mobilizat exemplar, deși eu, în meschinăria mea, am bănuiala că s-au folosit de prilej ca să se pună în contact și să se poată lăuda, astfel, cu viețile și familiile lor (mai ales cu copiii, evident – nu c‑ar fi un lucru rău). S-a strîns o sumă de bani pentru Mișu „al nostru“, dar lovitura de maestru a venit de la Sergiu, care nici măcar nu fusese cu noi în clasă (era de alături, de la „B“): fosta lui soție fusese colegă cu mine și cu Mișu, iar Sergiu avusese mereu mustrări de conștiință pentru că-l caftise cîndva pe Mișu, pe care-l bănuia că-i plăcea de ea. Așa că a organizat un comitet de inițiativă imediat după ce-a aflat de chestiune (fosta lui soție i-a spus, că se despărțiseră civilizat), în care am fost cooptat și eu, habar n-am de ce („Hai, Mihaie, să pui umărul!“); cum lui Sergiu îi merge foarte bine spre excelent, are și o „grădinuță“ în afară de vila în care locuiește cu familia, iar grădinuța asta a fost locul în care am complotat să-l cazăm pe Mișu peste iarnă.

Detalii: e vorba de o casă veche, amărîtă, scăpată nu se știe cum de la demolare, pe care a cumpărat-o el cu ani și ani în urmă, cînd nu știa în ce să bage banii. În jur sînt azi numai vile mîndre, dar Sergiu nici n-a vrut s-audă de vînzarea căsuței, a transformat-o în depozit de unelte și scule, a reparat-o și i-a schimbat soba, a instalat un duș, un boiler și-un pat cazon, a păstrat butucii de viță din curte, a ras tot restul marafeturilor de pe-acolo și a plantat arbuști de agriș, după o metodă proprie, de care-i mîndru tare (Sergiu este genul de om care se iubește mult). Din struguri face vin – care mereu i se acrește, din agrișe face cidru – care i s‑ar acri și ăla dacă nu l-ar drege cu miere, iar mierea-l costă cît nu face (nevastă-sa nu știe nimic), iar din apă face bere, că și-a cumpărat aparat de bere artizanală – nu vrea nimeni să guste din berea lui, este foarte trist, o bea singur. În două zile n‑am avut ce face, în patru oameni: căsuța am curățat-o lună, am adus provizii de mîncare cît pentru o brigadă de infanterie, am adus acolo pînă și-un frigider (vechi, dar bun), o plită electrică, un televizor și un calculator puțin uzat, cu tot cu consolă de jocuri, nemaivorbind de telefon mobil, cu cartelă. Sergiu i-a zis: „Uite, Mișule, aici ai un bax de țigări, suni cînd ți se termină, venim și-ți aducem. Oricum, eu trec o dată la două-trei săptămâni, să văd cum stai, mai vorbim, îmi spui ce și cum“. Fetele au adus vase de gătit, veselă și mîncare gătită de ziceai că-i praznic; fosta lui colegă de bancă a venit c-un aparat electric, l-a tuns și l-a bărbierit, iar toate au venit cu haine, de pe la bărbații lor.

Asta era pe la-nceputul lui decembrie. Mișu a sunat la telefon pe toată lumea, vreo două zile, pînă i s-a terminat creditul, apoi a intrat în „adormire“. Sergiu cu fosta lui soție și cu mine ne-am dus acolo de Ajun, cu mîncare și cu țigări, dar nu l‑am mai găsit. Băuse tot, fumase tot, mîncase tot, vînduse tot: „Și doar i-am zis că poate să bea tot vinul“, se necăjea Sergiu, „doar atît l-am rugat, să nu dea iama-n cidru, că rețeta e încă experimentală!“. Nici de aparatul de bere nu-i părea rău, cît îi părea rău de sobă și de patul ăla de fier: „De cîte ori nu mi-am tras sufletul aici? Lucram la grădinuță, băgam un pui de somn, mai coceam nuci… of, Mișule, Mișule!“.

S-a terminat? Nu, nicidecum. După aproape un an, cine îi iese în cale, la un semafor? Mișu, bunînțeles. Lui Sergiu îi trecuse supărarea, lăsase incidentul în urmă, avea altele pe cap, dar și-a făcut timp să stea cu el la o țigară, acolo în scuarul de pe Dionisie Lupu. Nu l-a întrebat nimic, doar l-a ascultat vorbind și apoi mi-a reprodus fraza finală: „Și dacă ai probleme cu ăștia (oamenii gunoaielor – nota mea), zi-le că-l știi pe Vulturul Pleșuv“. Adică pe el, pe Mișu.

23 homeless in iran ahvaz jpg jpeg

Prima părere: nu țin minte cînd a apărut moda asta cu vinovăția, cred că după 2010, dar în mod sigur nu exista înainte de 2000. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să se simtă vinovat, pe vremea aia, că se străduiește s-o ducă bine! Asta a apărut mai tîrziu, mult mai tîrziu, dar nu știu cînd (despre „de ce“ nici nu pomenesc, că n-am nici cea mai vagă competență în domeniul acesta al solidarității sociale). Tot ce știu e că vinovați pentru bunăstare nu se simt nici cei foarte tineri, nici cei foarte bătrîni, ci doar maturii (cei născuți între 1968 și 1989, să zicem); mai știu că e vorba de un sentiment „sincron“ cu cel din țările pe care le admirăm cu toții (magicul „Afară“); și mai știu c-acest Zeitgeist merge în paralel și-n sens opus cu populismul politic. Da, sînt vremuri interesante… sau, cel puțin, dinamice!

A doua părere: ca și Nick Hornby, autorul britanic de la care am împrumutat titlul („How to Be Good“, publicat la editura Viking Press în 2001 și tradus în română de Radu Paraschivescu în 2005, la Editura Humanitas), și mie mi se pare că eforturile „vinovaților“ sînt cam amatoristice, cam pompieristice, nu știu cum să spun. Ignoră adevărata natură a sărăciei, raporturile dintre marginali, motivațiile personale ale exclușilor, ierarhizarea lumii lor… ignoră cam totul, de fapt. Chestia asta cu „salvarea“ căzuților, cu mîna de ajutor („Hai, Mihaie, să pui umărul!“ – păi, eu îl citisem pe Mișu, de aia am fost reticent! N-am vrut să le stric oamenilor cheful de a fi buni, de a face pe bunii, dar n-am avut nici urmă de iluzie; într-un sens, într-un sens mai puțin tragic, și eu sînt tot un fel de Mișu), se bazează pe ideea că ei sînt complet tîmpiți. Și că numai nouă ne-a dat Dumnezeu liber-arbitru, puterea de a gîndi, de a decide… și de-a plăti prețul. Dar nu-i așa. Deloc.

A treia părere: este foarte greu să ieși din abis, este aproape imposibil. Iar să ieși singur, fără vreun ajutor, este chiar imposibil – aici sînt de acord cu cei care vor să fie buni, da, categoric. Din mica mea experiență de „abisal“, pot să spun că cei mai mulți nu vor să iasă, n-au nici cel mai mic impuls în această direcție. Excepția, marea excepție (care justifică pe termen lung toate stîngăciile și erorile celor care vor să facă bine săracilor) sînt copiii, desigur. Din imensa – și extraordinar de variata – lume a exclușilor, ei sînt singurii care nu se complac. Nu toți, atenție, nu toți! Nu toți copiii aflați în situații dificile își doresc să ducă o viață „normală“ (métro, boulot, bistro, dodo – da, asta e o viață normală!), unora le cam place viața lor de vînători-culegători. Dar majoritatea copiilor amărîți vor totuși altceva. Spre ei ar trebui canalizate eforturile lui Sergiu & comp, nu spre Mișu. Mișu e al meu. Lăsați-mi-l în pace.

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Recrutorii, Editura Polirom, 2019.

Foto: wikimedia commons

image png
Ceasurile organismelor
Majoritatea organismelor vii au astfel de ritmuri sincronizate cu o durată de aproximativ 24 de ore, cea a unei zile pe Pămînt.
image png
Scrierea și scrisul
Cînd unii «intelectuali» catadicsesc (nu catadixesc!) să scrie cîteva rînduri, îți pui mîinile în cap! Dixi!...”
p 22 la Necsulescu jpg
Mama, între Leagăn și Lege
Cu alte cuvinte, a seta o limită fermă și apoi a putea fi alături de copil în stările lui de revoltă, furie și neputință în timp ce asimilează limita.
image png
De la supă la politică
Anul trecut, o investigație jurnalistică a WELT a scos la iveală țelul principal al asociației: acela de a se transforma într-un partid politic.
p 22 jpg
Limba trădătoare
Și, cu toate acestea, ce capacitate formidabilă au de a distruge vieți…”.
image png
Casă bună
Însă, de bună seamă, pe vremea lui Socrate, și casele erau mai... reziliente, și timpul avea mai multă răbdare...
p 22 Radu Paraschivescu WC jpg
Radu Paraschivescu. Portret sumar
Cărţile lui Radu Paraschivescu sînt mărturia unei curiozităţi insaţiabile, a unui umor inefabil şi a unei verve torenţiale.
p 22 WC jpg
„Trecutul e o țară străină“
Ethos creștin? Indiferent de explicație, gestul este de o noblețe spirituală pe care ar trebui să o invidiem de-a dreptul.
image png
Cînd trădarea e familiară
Filmul devine astfel o restituire simbolică pentru experiențele trăite.
p 7 coperta 1 jpg
Sfîrșitul visului african
Începutul „oficial” al Françafrique e considerat anul 1962, cînd Charles de Gaulle l-a însărcinat pe Jacques Foccart, întemeietorul unei firme de import-export de succes, cu coordonarea politicii africane a Franței.
p 22 la Gherghina WC jpg
Cabinetul de curiozități al evoluției
În ciuda spectaculoasei diversități a organismelor vii, evoluția a făcut ca, prin înrudirea lor, acestea să se asemene ramurilor unui singur arbore.
image png
Sofisme combinate
Și în cazul comunicării interpersonale, distincția dintre „public” și „privat” contează.
fbman png
Testul omului-facebook
Dar să identificăm oamenii-facebook din lumea noastră și să îi tratăm ca atare, încă mai putem.
image png
Încăpățînare discursivă
Altminteri, cînd politicienii nu-și înțeleg misiunea, cheltuindu-și energia în dispute stupide și inutile, rezultatul poate fi ușor de ghicit.
1031 22 23 jpg
O lume schizoidă
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
the running man jpg
Arta figurativă și teoria recapitulării
Totodată, ambele dezvăluie peisaje unice, de o frumusețe nemaiîntîlnită.
image png
Dezamăgirea ca „dezvrăjire”
Este o deșteptare amară, dar deșteptare. Ni se pare că ni s-a luat un solz de pe ochi.
image png
De ce 2 și nu 1
Ajunși în acest ultim punct, tot ceea ce putem, așadar, conștientiza e că nu sîntem niciodată 1, ci 2, că nu sîntem niciodată singuri
image png
Oglinzile sparte ale organismelor
Astfel, poate că natura se repetă, dar nu vrea mereu să spună același lucru.
image png
Topografia iertării
Uneori, poate să apară efectul iertării de sine pentru neputința de a ierta pe alții din afară.
p 23 WC jpg
Etică și igienă
Revenind acum la psihologie și experimente, Arie Bos notează că „acolo unde miroase a substanțe de igienă, oamenii se comportă mai sociabil și mai generos”.
p 21 Viktor E  Frankl WC jpg
Pustiul refuzat
Nimic de adăugat, nimic de comentat.
p 22 jpg
Contradicțiile dreptului proprietății intelectuale
Ce înseamnă, mai exact, forma radicală a ideii? Înseamnă forma simplificată și agresivă a ideii.
p 7 LibertÔÇÜ 6 jpg
Dreptate pentru vînzătorii stradali
Comerțul stradal e o activitate economică legitimă prin care își cîștigă existența milioane de oameni.

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.