La început a fost anunțul. Apoi a urmat întrebarea. Și acum cum fac? Fiindcă una dintre certitudinile mele din 11 martie 2020 a fost că school must go on(-line). Anunțul și întrebarea m-au obligat să parcurg fast forward un surprinzător proces de actualizare a software-ului meu profesional. Mi‑am spus că mă aflu în faza alfa (aplicațiile educaționale nu îmi erau necunoscute), așa că am trecut repede la inventarierea cîtorva componente necesare pentru funcționarea în parametri optimi a profului pandemic (competențe digitale, gîndire laterală, adaptabilitate). Le-am bifat pe toate și, pentru început, am decis că e cazul să păstrez legătura cu elevii trimițîndu-le cîteva quizz-uri create folosind Kahoot (aplicație cu care erau familiarizați), apoi am mutat accentul pe propria dezvoltare: am apelat la Google pentru a găsi studii relevante despre instruirea online și la oamenii cu care colaborez, pentru a afla ce platforme și aplicații utilizează. În șase zile am reușit să fac tranziția spre versiunea mea beta. La recomandarea lui Horia Corcheș, am început să lucrez cu elevii din clasele terminale pe platforma Edmodo. Fiindcă școala a creat conturi în vederea utilizării pachetului G-Suite for Education, pe 18 martie am decis că Google Classroom va fi spațiul dedicat activităților asincrone (integrînd Padlet, Kahoot, Video-Ant, Wordwall, Miro etc.), în timp ce pentru activitățile sincrone am preferat Zoom, datorită opțiunilor integrate (Breakout -Rooms, Polling), care îmi permiteau să lucrez pe grupe și să creez sondaje. Prin urmare, într-o săptămînă am trecut de la versiunea alfa la versiunea release și eram deja pregătită să‑mi fac update-urile necesare.

De ce? Fiindcă instruirea în online nu presupune doar utilizarea unor aplicații și platforme, ci și o articulare coerentă a demersului didactic, astfel încît elevul să fie condus, cu naturalețe, spre învățarea autentică. A urmat un provocator proces de îmbunătățire a versiunii mele de prof în online: am armonizat principiile pedagogiei constructiviste cu acest nou context de instruire, mi-am asumat limitările și libertățile mediului virtual, am profitat de complementaritatea activităților asincrone și a celor sincrone. Actualizările sistematice mi-au rafinat demersul didactic, o rafinare sesizată și de elevii din clasele a XI-a. Răspunsurile lor la chestionarul despre modul în care au perceput învățarea în această perioadă mi-au confirmat că școala în online a fost o soluție bună, dar, ca orice în lumea aceasta, cu plusuri și minusuri. Iată ce mărturisea una dintre elevele mele: „Mi se par interesante și eficiente orele online. Învăț mai ușor. Mai mult, programul e mai flexibil, pot alege ce să studiez în fiecare zi și, dispărînd rutina, dispare și monotonia. Totuși, principalul dezavantaj e că mă raportez la perioada în care facem ore online ca la un soi de vacanță. Nu am nimic de reproșat acestor activități, ci modului în care eu mă raportez la ele. Și da, îmi lipsește interacțiunea pe viu cu colegii și cu profesorii“.

Trebuie să recunosc că dezamăgirile nu îl ocolesc pe proful din online. Una dintre ele a fost generată de apetitul spre zero al elevilor din clasa a XII-a față de acest tip de instruire, iar o alta de decizia lor de a nu-și activa camera web. Lipsa contactului vizual (chiar mediat de un device) creează o stare de disconfort care afectează calitatea activității didactice.

Cam așa a fost la mine. Mediu urban, colegiu național, limba și literatura română. O privilegiată. Cum va fi fost experiența colegilor mei care le predau copiilor de vîrste mici, cum va fi fost experiența colegilor mei care lucrează în școli din zone defavorizate sau ai căror elevi nu au avut acces la Internet, cum va fi fost experiența colegilor mei care nu au competențe digitale nu pot decît să-mi imaginez. Sînt convinsă că le-a fost (mult) mai greu, dar și că fiecare, în felul lui, a încercat să găsească soluții.

Nu știu cît de pregătit este sistemul românesc de învățămînt pentru școala online (iar sistemul sîntem noi), dar e clar că acest tip de instruire va deveni parte a rutinei elevului și profesorului, mai ales că implementarea blended-learning-ului se configurează ca soluție. Cu siguranță este nevoie de intervenție sistemică și de implicarea autorităților locale.

Ce am învățat în ultimele luni? Că atunci cînd devii profesor în online începi să te comporți ca un sistem de operare, ai nevoie de actualizări permanente pe măsură ce descoperi bug-uri în propria abordare și creezi patch-uri care să-ți îmbunătățească performanța didactică. Dacă stau să mă gîndesc bine, de la versiunea alfa am ajuns, în cîteva luni, la o variantă mult îmbunătățită. Și e clar că nu mă voi opri aici.

Monica Halaszi este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Liviu Rebreanu“ din Bistrița.

Foto: wikimedia commons