Unii dintre noi îşi mai amintesc poate miracolul petrecut la 29 septembrie 480 î.Chr., la Salamina: armata greacă a învins-o pe cea persană, condusă de regele ahemenid Xerxes. Victoria a avut loc în pofida diferenței zdrobitoare de dispozitive navale de război: circa 300 de partea greacă față de peste 1.000 de cea persană. Totul indica un avantaj enorm de partea persanilor. Ne-o spune Eschil în tragedia Perşii, prin gura vestitorului persan care o informează pe Atossa, mama regelui învins: „Deci, aflați – / În ce priveşte numărul de nave, / Biruitori puteau să iasă perşii, / Căci flota inamică a avut / Trei sute numai, şi-ncă zece nave / Alcătuind rezerva ! Xerxes, însă, / Spre vicleşug o mie, / Și mai avea şi două sute şapte / De nave iuți!“ (Perşii, 337-343, traducere de Eusebiu Camilar, Bucureşti, Biblioteca pentru toți, 1960, pp. 25-26). Surse istorice ulterioare aveau să confirme obiectivitatea informației. Nimic surprinzător, Eschil participase ca soldat la războiul de la Salamina. Fusese deci martor al miracolului: amăgiți, persanii au riscat să se apropie de mal cu sutele de nave. Grecii, cu mult mai puținele lor nave, au înconjurat masivitatea flotei persane, supunînd-o astfel unei monumentale autodistrugeri: „Și greul flotei noastre [persane] / S-a îndesat în cruntă rezistență / La început, dar s-au îngrămădit / În trecătoarea-ngustă, şi grozav / Trosneau cînd se izbeau întreolaltă, / Cumplit zdrobindu-şi vîslele ! Atunci / Triremele greceşti le-nvăluiră / Venind din dreapta! Le izbesc“ (Perşii, 412-418, idem, p. 29).

Prin Perșii, înfrîngerea lui Xerxes a devenit nemuritoare, parte a unei culturi devenite europene. Folosirea anumitor termeni iranieni de către Eschil confirmă fascinația pe care cultura persană a exercitat-o constant asupra lumii greceşti, în pofida criticii aduse sistemului politic şi ambițiilor imperiale în teritoriile greceşti. Bunăoară, cîteva decenii mai tîrziu, Platon găsea cu cale să includă în Cratylos o apologie a sistemului de educație persan. Fragmentul confirmă strînsa legătură dintre ahemenizi şi religia zoroastriană: „Creşterea copilului (regal) nu intră în seama vreunei femei de rînd, ci este încredințată unor eunuci ai regelui, aleşi dintre cei mai de vază. (…) Iar cînd copiii împlinesc şapte ani, sînt învățați să călărească de către oameni pricepuți şi totodată încep să meargă la vînătoare; de două ori cîte şapte ani împlinind, copilul este dat în seama celor pe care perşii îi numesc pedagogii regali; aceştia sînt patru oameni în etate, aleşi din rîndul celor mai vrednici de la ei, şi anume cel mai învățat, cel mai drept, cel mai virtuos şi cel mai viteaz. Primul dintre ei îl învață magia, de la Zoroastru – fiul lui Horomazes, cetire; aceasta se cheamă slujirea zeilor; tot dînsul îl mai învață şi rosturile împărăției. Cel drept între drepți îl învață însă să spună întotdeauna adevărul, iar cel mai virtuos – să nu se lase stăpînit de vreo plăcere (…); cel mai viteaz, în sfîrşit, îl face cutezător şi neînfricat, ştiut fiind că frica te aduce în sclavie. Dar ție, Alcibiade, pe cine ți l-a hărăzit Pericle? Pe Zopyr tracul, cel mai netrebnic, de bătrîn ce este, dintre toți slujitorii lui“ (121 d-e – 122 a).

Mai bine de două milenii după Salamina, ceva din complexul (superioritate numerică în pofida mijloacelor tehnice) armatei lui Xerxes părea să persiste. Una dintre prioritățile ultimei dinastii (Pahlavi) de şahi ai Iranului a devenit, în plin secol al XX-lea, constituirea unei armate competitive pînă la a deveni autoritate mondială. Au cumpărat arme de la toate națiunile puternice, iar cînd regimul Carter le-a refuzat armele nucleare, s-au concentrat pe o colaborare cu Israelul. Șahii au fost destituiți în 1979, dar problema performanței armate a fost moştenită de noua clasă politică.

Imediat după revoluție a urmat în Iran un război lung (1980-1988) şi mistuitor cu Irakul, care a marcat profund conştiința iraniană contemporană: peste un milion de bărbați pierduți în lupte au modelat o nouă generație de femei puternice, responsabilizate în diferite sectoare de activitate publică (universitate, spitale etc.). Unul dintre semnele acestei maturizări violente se recunoaşte poate cel mai bine într-o nouă generație de numeroase romanciere. Una dintre mizele acelui război a rămas lupta dintre sunniți și şiiți, la fel de veche pe cît cucerirea treptată a Iranului (imperiu sasanid pe atunci) de către arabi, în secolul al VII‑lea d.Chr. Islamul şiit iranian a devenit o enclavă de limbă şi cultură indo-europeană într-o mare de culturi arabe şi turcice. Singurele țări iranofone din zonă sînt Afganistanul (la granița cu Iranul), Tadjikistanul şi Pakistanul. Atacat de către Irakul lui Saddam Hussein, Iranul s‑a văzut ținta acuzațiilor de erezie religioasă din partea sunniților irakieni care îi calificaupe iranieni drept „persani“ şi „magi“, cu aluzii directe la tezaurul zoroastrian pe care cultura iraniană îl păstrează şi azi la loc de cinste (vezi Yann Richard, L’Iran de 1800 à nos jours, Paris, Flammarion, 2009).

Iranul cucerit de arabi s-a luptat în mod constant pentru păstrarea autonomiei propriei limbi şi culturi. Monumentul fondator al literaturii persane clasice, epopeea epică Shahname sau Cartea regilor, un inedit amestec de substrat epic zoroastrian şi elemente islamice, redactat în secolul al X-lea de către Ferdusi, este un text în care limba persană a fost epurată de orice termen arab. Atît de pură limba iraniană nu mai este azi, ştiut fiind că pentru multe sensuri există două cuvinte, unul persan şi unul arab. Un întreg gen literar numit monazarat a fost dedicat unui scop principal: a demonstra superioritatea limbii şi literaturii persane față de cea arabă.

Tensiunea dintre sunniți şi şiiți îl interesase şi pe țarul Petru cel Mare, în secolul al XVII-lea. Aşa a ajuns Dimitrie Cantemir să redacteze la curtea țarului Sistemul sau întocmirea religiei muhamedane. Atenția țarului privea raporturile dintre imperiile otoman (sunnit) şi cel persan (şiit), iar interesele sale erau pragmatic geopolitice, anume extinderea imperiului rus în zona Caucazului, areal cu populații multiple, armeană, turcă şi nu mai puțin persană. Teritoriul actual al Azerbaidjanului se întinde peste foste periferii atît ale imperiului persan din vremea țarului, cît şi ale imperiului sasanid (232-641). Inscripțiile pe care Cantemir le copia în zona Derbentului, însoțindu-l pe țar (1722-1723), erau în medio-persană, deşi prințul nu o ştia (vezi Mihaela Timuş, „Monuments et inscriptions. Le voyage du Prince Démètre Cantemir vers la Perse par le Caucase (1722-1723)“, in I. Gadoin, Z. Vesel (éds.), Figures pionnières de l’orientalisme: convergences européennes. Monde anglophone, Europe centrale et orientale, Bures-sur-Yvette, Groupe pour l’Étude du Moyen-Orient (Res Orientales XX), 2011, pp. 147-164).

Dacă, imediat după revoluția din 1979, forțele armate iraniene se divizau în două mari categorii: armata obişnuită, destinată protejării frontierelor şi păstrării ordinii interne, şi forțele speciale, destinate apărării sistemului islamic, acestea din urmă s-au rafinat în timp, înmulțindu-se ca în pîntecul unei Matrioşka. Mai întîi s-au instalat Gărzile revoluției islamice direct supravegheate de ayatollah-ul Ruhollah Khomeini. Aceste Gărzi controlează Forța de rezistență Basij, folosită pentru suprimarea disensiunilor domestice. În fine, aceleaşi Gărzi sprijină financiar, cu arme, instruire şi consiliere, gruparea Al-Quds („Ierusalim“, în arabă) care acționează în afara granițelor Iranului.

Primele două grupări (Gărzile şi Basij) au fost folosite şi împotriva propriei populații, în cadrul protestelor din iunie 2009, care au avut loc imediat după realegerea preşedintelui Ahmadinejad. Cine și-o mai amintește pe Neda, studenta de la Filosofie care protesta pe străzi alături de tineri? Camera de luat vederi îi urmăreşte sadic chipul, în timp ce cade pe jos împuşcată. Ochii ei rămîn deschişi, speriați şi neputincioşi, şi vezi cum se scurge viața din ei în timp ce sîngele izbucnind pe nări şi pe gură anunță o hemoragie internă fatală. Rămîn impregnate pe acea pelicul strigătul de groază al celor apropiați şi moartea ei survenind subit. Neda a devenit simbolul unei întregi mişcări, „mişcarea verde“, cum verde este culoarea paradisului. Și culoarea speranței.

Speranța a prins roade, patru ani mai tîrziu, în 2013, prin victoria unui preşedinte mai liberal, dornic să dea propriei țări şansa unei dezvoltări economice, dezlegată de constrîngeri doctrinaire. Hassan Rohani a încurajat şi a protejat multe inițiative. Cu el s-a semnat, în iulie 2015, pactul de la Viena privind acordul nuclear între Statele Unite, Iran, Franța, Germania şi Marea Britanie. Acest pact a fost părăsit de Donald Trump în 2018. Și de atunci orice efort diplomatic al părților rămase este zădărnicit.

În anul cîştigării celui de-al doilea mandat de către Rohani, publicația Le Monde îl prezenta deja ca pe un personaj controversat în propria țară: violent acuzat de corupție de către conservatori, Rohani a atacat la rîndul său virulent instituțiile judiciare şi forțele armate şi de informare. Voind să dea o altă deschidere propriei țări în context internațional, Rohani şi-a atras antipatia propriilor conservatori (vezi Louis Imbert, „Hassan Rohani, l’ouverture à petits pas“, Le Monde, hors série, 2017 – Iran, un nouveau visage, pp. 14-15).

Un articol consacrat generalului Qassem Soleimani includea detalii inedite despre personalitatea acestui veteran al războiului dintre Iran și Irak (1980-1988), persoana-cheie a mişcării armate Al-Quds. Citați, apropiații generalului ar fi declarat: „Oamenii ca el se tem să moară în pat. Vrea să fie un martir“ (vezi Louis Imbert, „Ghassem Soleimani – sentinelle de l’Iran“, Le Monde, 2017, p. 54). Iar visul celui mai religios dintre generalii iranieni, care se afişa cu un roman al lui García Márquez (bănuim care – că doar nu o fi fost Dragostea în vremea holerei!), s-a împlinit la 3 ianuarie 2020. S-a întîmplat la granița cu Irakul, unde ar fi mărturisit el însuşi, în 2009: „Cîmpul de bătălie e paradisul pierdut al umanității. Paradisul unde virtutea şi actele oamenilor se află la cel mai înalt nivel“ (idem, p. 54).

Faptul că sacra misiune de martir s-a împlinit prin drona americanilor nu diminuează cu nimic gravitatea acțiunii în ochii oficialilor de la Teheran. Soleimani devenise popular pe plan internațional în ultimii ani (2014-2017) prin implicarea sa în lupta împotriva Daesh – Statul Islamic, alături de americanii din Irak. Răpunerea lui e percepută ca un act de trădare. Și întreaga politică liberală a lui Rohani, care încerca să îngrădească evoluțiile abuzive ale gărzilor Al-Quds, devenite foarte bogate fără să plătească taxe la stat, se vede astăzi încolțită de furia internă a conservatorilor care cer razbunare pentru martirul Soleimani.

Multe priviri rămîn acum ațintite asupra strîmtorii cu nume de zeu – Hormuz. Cu o lărgime de numai 30 km, strîmtoarea se află sub stăpînirea exclusivă a iranienilor, care controlează astfel transferul zilnic a 20% din țițeiul mondial. Blocarea acelei strîmtori poate conduce la grele consecințe pe plan mondial. Aşa cum grele pot fi consecințele slăbirii atenției față de Daesh.

Hormuz e forma nouă a numelui marii divinități zoroastriene Ohrmuzd, potrivit surselor medio-persane, Ahura Mazda în avestică sau vechea persană. E divinitatea sub semnul căreia Xerxes îşi condusese soldații către Salamina. După mai bine de două milenii, confruntarea dintre două civilizații rămase atît de distincte ajunge din nou în preajma unei strîmtori. Nu putem decît spera că marii decidenți în această criză cu valențe globale vor şti să folosească constructiv lecțiile pe care aceste nenumărate secole ni le-au dat.

Mihaela Timuş este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor, Academia Română.

Foto: Bătălia de la Salamina (wikimedia coomons)