Holocaustul din România – acest mare necunoscut și iritant
Recent a fost marcată Ziua Holocaustului din România – 9 octombrie, dată la care a început în 1941 deportarea în masă a evreilor în Transnistria.
În fiecare an încerc să găsesc o noutate despre acest eveniment istoric tragic din istoria relativ recentă a României, iar anul acesta am publicat un interviu "De ce mă înjuri, mă jidane?" - persecutat sub Antonescu la Craiova cu profesorul Jean Askenasy, un reputat neurolog israelian, originar din România.
Povestea este reprezentativă pentru marea majoritate a evreilor din Regat și din sudul Transilvaniei care au scăpat de deportare sub regimul condus de Ion Antonescu (1940 – 1944), dar au suferit persecuții și discriminări ca tînărul Askenasy, exclus din școală și bătut cu regularitate pe stradă de copii români de vîrsta lui.
Și totuși, această poveste, ca și multe altele din acea perioadă a dictaturii fasciste din România, este complet necunoscută, nu doar publicului românesc, ci chiar unor evrei din generațiile mai tinere.
Raportul Comisiei Wiesel
Holocaustul din România a fost recunoscut oficial de statul român în anul 2004, cînd a fost publicat Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România, raport elaborat de o comisie prezidată de Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului originar din Sighetul Marmației și laureat al Premiului Nobel pentru Pace 1986.
Evrei la trecerea Nistrului (Muzeul Holocaustului Washington)
Raportul, care are 424 de pagini, a ajuns la concluzia că statul român se face responsabil de moartea a 280 – 380 mii de evrei și 11 mii de romi în perioada 1940 – 1944.
Dar, după 16 ani de la publicare, acest raport este fie foarte puțin cunoscut, fie concluziile sale sînt contestate. Sondajele de opinie arată că doar în jur de o treime dintre români acceptă faptul că în România a avut loc un Holocaust, adică genocidul populației evreiești.
Ignoranță – în bună măsură, dar și rea credință – mai ales în zona naționalistă a opiniei publice, care nu acceptă că Ion Antonescu și regimul său, alături de legionari în mai mică măsură, au avut un rol activ în inițierea și punerea în practică a Holocaustului din România.
În afară de Pogromul de la Iași și Trenurile Morții (iunie – iulie 1941) – episod parțial cunoscut din perioada comunistă, dar al cărui bilanț real (peste 13 mii de morți) este fie minimalizat, fie pus pe seama militarilor germani aflați în oraș la începutul războiului împotriva URSS – alte masacre și pogromuri comise în teritoriile sub administrație românească sînt practic necunoscute.
„Curățarea terenului” – ordinul dat de Antonescu de execuție sumară a evreilor din zonele rurale ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herței, teritorii ocupate în iunie 1940 de URSS, unde armata română a revenit în iulie 1941, a dus la uciderea a peste 45 de mii de evrei, potrivit Raportului Comisiei Wiesel.
Masacrul de la Odessa – 22 – 24 octombrie 1941, represalii în urma aruncării în aer a cartierului general al armatei române de către sovieticii în retragere – este unul dintre principalele capete de acuzare împotriva lui Antonescu la procesul său din 1946.
Cel puțin 22 de mii de evrei au fost uciși de armata română în acele trei zile, iar restul evreilor din Odessa a fost deportați în lagărele morții (Berezovka, Bogdanovka, Ahmecetka, Dumoanovka), unde majoritatea au fost uciși prin împușcare sau au murit de tifos exantematic, foamete sau frig, alături de alți evrei deportați din Basarabia sau Bucovina, în „Regatul Morții” - cum era cunoscut județul Golta, condus de prefectul Modest Isopescu și adjunctul său, Aristide Pădure, figuri sinistre ale administrației instalate de Antonescu în Transnistria.
Odessa și Bogdanovka (număr estimat de morți - 48 de mii) sînt unele dintre cele mai sîngeroase masacre din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar numele lor este mult mai puțin cunoscut decît, de pildă, Babyn Yar (o rîpă în apropierea Kievului, unde naziștii au ucis circa 33 de mii de evrei în zilele de 29 și 30 septembrie 1941).
„Iudeo-bolșevism”
Și chiar atunci cînd aceste masacre sînt recunoscute cu jumătate de gură și mîrîieli resentimentare, apare reacția „whatabout-istă” (după tactica diversionistă inventată de KGB în timpul Războiului Rece): „dar despre ce au făcut comuniștii de ce nu spuneți nimic?” Iar această reacție își are originea și în atitudinea regimului Antonescu față de „iudeo-bolșevism”, adică tratarea evreilor în bloc ca agenți ai comunismului internațional și în ultimă instanță ai lui Stalin.
Am vorbit de-a lungul anilor despre povestea unor copii și adolescenți evrei deportați în Transnistria (Shabs Roif – Basarabia, 11 ani, Mirjam Korber-Bercovici – sudul Bucovinei, 18 ani, Liviu Beris – Ținutul Herței, 14 ani, Arno Blei – nordul Bucovinei, 8 ani, Andrei Klein născut în deportare la Moghilev, 1942) împreună cu familiile lor.
Care era vina acestor tineri în afară de aceea de a se fi născut evrei în teritorii disputate? Ei erau agenții iudeo-bolșevismului?
Sînt niște întrebări la care negaționiștii sau minimalizatorii Holocaustului nu au răspuns, pentru că de fapt ei nu au în minte deportați și uciși în carne și oase – majoritatea femei, copii, bătrîni – ci niște evrei abstracți, cu intenții subversive și dirijați de la Moscova.
Recomandări neaplicate
Raportul Comisiei Wiesel conține și recomandări privind educația în materia Holocaustului din România.
La Rîmnicu Sărat există o stradă Ion Antonescu în pofida interdicției explicite din lege (Facebook)
„S-a recomandat organizarea în învățămîntul public obligatoriu, a apărut un manual opțional al istoriei evreilor și a Holocaustului din România, încă din 2005 pentru clasa a XI-a sau a XII-a ca un curs opțional, s-a recomandat organizarea de cursuri de pregătire cu funcționarii publici, cu ziariștii, pentru că au fost și încă mai sînt multe mesaje care distorsionează, minimalizează sau chiar neagă Holocaustul din România sau care încearcă să promoveze o imagine eroizantă a mareșalului Ion Antonescu și o preocupare din partea instituțiilor publice de a combate negarea Holocaustului în conformitate cu Ordonanța de Urgență 31/2002”, îmi spunea în urmă cu cîteva luni Alexandru Florian, directorul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”.
Iar OUG 31/2002, care incriminează negarea Holocaustului, propaganda legionară și fascistă precum și apologia unor persoane condamnate pentru crime împotriva omenirii, precum Ion Antonescu, nu se aplică practic.
Au dispărut statuile lui Antonescu din public (singura care mai există este cea din curtea casei istoricului naționalist Gică Manole din Botoșani), dar în orașe precum Constanța sau Rîmnicu Sărat încă mai există străzi cu numele dictatorului fascist în pofida interdicției explicite din OUG 31/2002.
Reacții resentimentare
Negarea sau minimalizarea Holocaustului din România sînt rare în presa „mainstream”, dar abundă pe internet, mai ales sub forma comentariilor la articole.
Evrei deportați din Briceva (Basarabia) în 1941 (Muzeul Holocaustului Washington)
În această vară am publicat un interviu cu istoricul Adrian Cioflîncă, directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, despre pogromul de la Dorohoi, din 1 iulie 1940, cînd armata română, în retragere din teritoriile cedate URSS în urma Pactului Ribbentrop – Molotov, a masacrat peste 50 de evrei neînarmați.
Din cele 400 de comentarii postate pe Facebook la acest material peste 95% erau negative, mergînd de la punerea la îndoială a masacrului pînă la incitări violente la ură antisemită.
Un lucru este clar: cei mai mulți care reacționează negativ atunci cînd este vorba de Holocaustul din România o fac dintr-un sentiment de ofensă personală, care confundă propria persoană cu poporul român, considerînd că dezvăluirea adevărului istoric în această chestiune constituie o acuzație colectivă.
Or Raportul Comisiei Wiesel este foarte clar în delimita vinovăția pentru Holocaust, atribuind-o în mod clar statului român din perioada 1940 – 1944 și nu poporului român.
Antisemitismul era larg răspîndit în unele pături ale populației, încă din anii ’30, și s-a manifestat în anumite situații în mod violent, mai ales în Basarabia și nordul Bucovinei, imediat după intrarea României în războiul împotriva URSS în vara lui 1941, dar nu a jucat un rol important în Holocaustul însuși, care a fost conceput de Ion Antonescu și colaboratorii săi și pus în aplicare de armată, jandarmi și administrație.
Ignoranța și reaua-credință în privința Holocaustului din România nu sînt de dată recentă. Regimul comunist, deși era opus în teorie regimului Antonescu pe care-l înlocuise de facto la 23 august 1944 (de jure la 6 martie 1945), nu a avut interesul să facă lumină în privința crimelor comise de regimul fascist, mai ales după turnura naționalistă de după anii ’60.
Căderea regimului comunist în decembrie 1989 a deschis calea reabilitării, fie și parțiale, a lui Antonescu și a Mișcării Legionare, ca o reacție anti-comunistă.
Apropierea României de NATO și Uniunea Europeană a impus însă o reevaluare a trecutului fascist, de unde și adoptarea OUG 31/2002 și a Raportului Comisiei Wiesel, care au fost văzute mai mult ca gesturi impuse statului român din afară, mai ales de „lobby-ul evreiesc”.
Așa se face că azi Holocaustul din România rămîne o temă prea puțin acceptată în opinia publică, percepută ca o obligație, o corvoadă dictată de cancelariile occidentale.
Dar adevărul istoric este foarte limpede: în România a avut loc un Holocaust, organizat și pus în practică de autoritățile regimului Antonescu. Și în ziua de azi invocarea necunoașterii acestui adevăr sau, mai grav, respingerea lui de plano, nu reprezintă doar o atitudine incriminată de lege (care nu se aplică), echivalentă cu incitarea la ură de rasă, dar și un gest nedemocratic într-o țară care are mari probleme în a-și accepta trecutul fascist și comunist.
Petru Clej este jurnalist, corespondent RFI România la Londra.
