Literele unui alfabet, o convenție, sînt reprezentări grafice ale sunetelor limbii comunității care folosește acel alfabet, iar cuvintele alcătuite din aceste litere redau concepte. Limba umană este un sistem de semne incredibil de complex, în care relația dintre un sunet și semnul său grafic nu este mai motivată, mai „naturală”, decît relația dintre nume și concept. Cu alte cuvinte, litera b redă același sunet, fie că e scrisă cu caracter latin, arab sau slav, tot așa cum nu există motive să spunem că, dintre românescul cîine și englezescul dog, unul reprezintă sau evocă mai bine decît celălalt ideea sau imaginea patrupedului îmblănit.

Acest principiu al arbitrarului semnului lingvistic, formulat de Ferdinand de Saussure, nu are valabilitate în mod radical, neconcesiv. Saussure nuanțează foarte atent, observînd că, deși principiul este unul lipsit de raționalitate, omul reușește cumva să îl limiteze, izbutind o motivare relativă. Astfel, vocabularul, ansamblu de semne nemotivate, devine motivat parțial prin supunerea față de gramatică, față de regulile de construcție. De exemplu, semnele arbitrare cherry („cireașă”) și tree („copac”) sînt reunite în compusul cherry-tree care evocă pe dată copacul, cireșul. Prin analogie, numele copacilor fructiferi în engleză pot fi deduse logic prin alăturarea numelui fructului de cuvîntul care înseamnă „copac”. Derivarea cu sufixe și prefixe intră și ea în această categorie a limitării arbitrarului, în care diversele particule gramaticale introduc componente semantice în mintea vorbitorului și în reprezentarea referentului (sufixele diminutivale introduc ideea de „mic”, prefixul re- are sensul de „din nou”, pre- de „anterior”, bi- de „de două ori” etc.).

În cuvintele compuse există un mai mare grad de libertate, motivarea realizîndu-se lexical, prin asocieri de cuvinte, rezultatul fiind adeseori niște metafore care descriu realitatea. Compusul englezesc snowbell, literal „zăpadă-clopoțel”, redă ghiocelul printr-o comparație rapid evocatoare de imagine. Perspectiva asupra florii se schimbă la francezi, unde termenul perce-neige este, literal, „străpunge-zăpada” (în limba noastră, cuvîntul – avînd ca sinonim și regionalul clopoțel – este un diminutiv de la ghioc, pe baza asemănării cu cochilia albă și ovală a unui melc marin). În engleza veche existau niște compuși descriptivi metaforici care închideau în ei o întreagă viziune despre lume a vechilor vorbitori germanici: oceanul era denumit „drumul-balenelor” (OE. hronrad), trupul omului era „casa-oaselor” (OE. banhus). Unii termeni au suferit transformări așa de mari de-a lungul vremii încît nici nu mai bănuiești azi că au fost cuvinte compuse: lady este la origine format din două cuvinte care, în engleza veche, însemnau „cea care frămîntă pîinea”, pe cînd lord însemna „cel care ține pîinea”. Cine mai știe azi că prima parte a cuvîntului husband („soț”) – aceeași cu a doua parte din OE. banhus de mai sus – este house iar cuvîntul însemna „cel care locuiește într-o casă”, „stăpînul casei”? Breakfast și-a modificat pronunția odată cu sensul căpătat de „mic dejun”, dar la origine cuvîntul descrie realitatea: prima masă a zilei, pe care o iei după ce întrerupi (break) postul (fast) pe care îl ții noaptea, nemîncînd.

Cîteodată, tocmai din pricina acestei constante nevoi de sens, vorbitorul identifică, pe baza analogiei cu paradigme deja existente în sistemul limbii materne, false elemente formante. Astfel, etimologia populară are propria contribuție la îmbogățirea vocabularului unei comunități. Un exemplu englezesc, cuvîntul compus bridegroom („mire”, „soțul miresei”), avea în engleza medievală forma bridegome, unde bride însemna, ca și astăzi, „mireasă”, iar gome însemna „bărbat”. La concurență cu el se găsea cuvîntul man, care s-a impus, înlăturîndu-l pe gome și supraviețuind pînă azi. Cuvintele nefolosite fie dispar, deoarece sensul încetează să mai existe pentru generațiile care vin, fie sînt modificate ca să corespundă percepției largi, astfel că gome a fost înlocuit de groom cu care avea trăsături formale și de sens comune.

Multe dintre exemplele de mai sus iau în calcul însăși realitatea ontologică, iar faptul devine și mai evident dacă aruncăm o privire la modul în care a luat naștere vocabularul științific al ultimelor două secole, cînd progresele științifice au impus găsirea de nume pentru tot felul de descoperiri. Nu putem să nu observăm preferința exclusivă a savanților pentru identificarea unor nume cu sens, care să spună ceva despre natura obiectului denumit. Să ne oprim un pic, așadar, asupra numelor date în cîteva domenii ale cunoașterii, și să vedem ce concluzii se pot trage de aici.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, naturalistul suedez Carl von Linné a clasificat sistematic lumea naturală din regnul animal, vegetal și mineral (în ediții succesive ale lucrării Systema naturae), în care a folosit un model de clasificare binară: fiecare specie de animal sau plantă are o denumire științifică proprie, iar această denumire este obligatoriu alcătuită din două cuvinte latinești, numele genului (substantivul) și numele speciei (de obicei, adjectivul). Numele speciei deci, sau epitetul, individualizează specia din interiorul genului, aducînd precizări felurite. Nomenclatorul botanic dezvăluie multiplele soluții găsite de exploratorii care au descoperit și numit diverse exemplare din regnul vegetal. Astfel, epitetul indică, de multe ori, locul unde a fost găsită: aquaticus („de lîngă apă”), campestris („de cîmpie”), arvensis („de pe teren cultivat”), desertorum („din deșert”), palustris („din mlaștină”), occidentalis („vestic”), australis („sudic”), gallicus („din Galia/Franța”), Monspeliensis („din Montpellier”) etc.

Alteori, epitetul indică culoarea: albescens („care se albește”), albus („alb”), amaranticolor („purpuriu”), amethystinus („violet, ca ametistul”), citrinus („galben ca lămîia”), sanguineus („roșu ca sîngele”) etc. Forma prin asemănare este indicată de denumiri precum: asteroides („ca un astru”), asteriasis („ca o stea”), cruciatus („ca o cruce”). Tot forma este indicată, dar printr-un atribut: aculeatus („cu țepi”), alatus („cu aripi”), angustifolius („cu frunze înguste”). Gustul este și el amintit: acer („acru”), amarus („amar”); sau scopul plantei: somniferus („care face somn”), tinctorius („care vopsește”). Mai întîlnim apoi calificative diverse: altissimus („cel mai înalt”), amabilis („care poate fi ușor îndrăgit”), barbatus („bărbos”), benedictus („binecuvîntat”) cu opusul său, sceleratus („blestemat”), bonus („bun”), excelsior („nobil”), fragilis („fragil”), gracilis („grațios”), minor („mic”), mirabilis („minunat”), pudicus („ timid,”) etc.

Dacă multe epitete dezvăluie impresia pe care au lăsat-o aceste plante descoperitorilor lor, altele descriu comportamentul plantei: Mimosa pudica se numește așa pentru că, dacă o atingi, frunzele se strîng, ca spre apărare, pentru a se redeschide la loc puțin mai tîrziu. Altele arată efectele plantei în raport cu consumul: o specie de Ranunculus (Piciorul-cocoșului), și anume Ranunculus sceleratus (sceleratus însemnînd „blestemat”), dacă e consumată de vite, provoacă grave probleme gastro-intestinale. Dionaea muscipula are două frunze unite lateral, ca o balama, care se închid cu rapiditate cînd o insectă se așază, prinzînd-o pe aceasta ca într-o capcană, de unde epitetul latinesc care înseamnă „capcană de șoareci”. Codariocalyx motorius își agită fin frunzulițele cînd e soare (un nume popular este „planta dansatoare”), de unde motorius, „care se mișcă”.

În fine, găsim și dedicații în onoarea unor personalități ale botanicii: Bromfieldii („al lui Bromfield”, dedicată lui H. Bromfield), Comptonii („a lui Compton”, dedicată profesorului Harold Compton), Hallii („a lui Hall”, dedicată lui Harry Hall), Helmutii („a lui Helmut”, dedicată lui Helmut Meyer). De altfel, numele de persoane au fost constant surse de inspirație pentru completarea nomenclaturii. În schițele sale din istoria biologiei, autorul N. Plavilscikov detaliază cu umor: „Linné a trebuit să imagineze sute de denumiri pentru animale și plante /.../ Această ocupație este foarte plictisitoare – să tot dai nume noi. Linné se consola însă căutînd să găsească nume «cu sens». În acest fel, el a fost uneori caustic. În cinstea inamicului său, Buffon, el denumi o plantă otrăvitoare «Buffonia». «Pisontea» este o plantă foarte ghimpoasă – denumită așa în cinstea criticului Pison. Botanistul Pliochenet avea idei și concepții foarte stranii în domeniul sistematicii și iată că se ivi «Pliochenetia», o plantă cu forme monstruoase. Linné nu-și uită nici prietenii, manifestînd și de data aceasta multă agerime de spirit. Astfel, în cinstea celor doi frați Bowgin, el denumi o plantă cu frunze bilobate «Bowginia». Floarea de «Cammelina» avea trei stamine – una scurtă și două lungi: frații Cammelin erau trei – doi celebri, iar cel de-al treilea un om prin nimic remarcabil”.

Și acum, o istorioară elocventă din vremurile noastre, de data aceasta din biologie, relatată de Michael Brooks (a cărui carte, 13 Things That Don’t Make Sense, a mai fost menționată la această rubrică a Dilemei vechi): „În 1992, Timothy Rowbotham, microbiolog la United Kingdom’s Public Health Laboratory Service, a primit sarcina de a a găsi sursa unei urîte epidemii de pneumonie din orașul Bradford. Munca sa de detectiv l-a condus la turnul de răcire a apei al unui spital. Testînd probele de apă, a constatat că acestea conțineau amibe. Acest lucru nu era surprinzător în sine, ci faptul că amibele păreau infectate cu ceva, cu un microb pe care el nu l-a putut identifica. Rowbotham l-a numit Bradford coccus, un epitet probabil dintre cele mai anoste date vreodată”.

În denumirea pe care Michael Brooks nu ezită să o critice ca fiind lipsită de inventivitate, identificăm ușor numele orașului urmat de grecescul coccus „grăunte, sămînță”, care arată forma sferică a microorganismului descoperit. Însă povestea nu se termină aici, deși microbul este pus la congelator. Unsprezece ani mai tîrziu, el este trimis la Université de la Méditerranée, în Marsilia, unde, sub conducerea lui Didier Raoult, o echipă de cercetători descoperă că „bacteria nu era nicidecum bacterie. Era un virus gigantic. Echipa a botezat-o Mimi; cînd și-au anunțat descoperirea, în revista Science, în martie 2003, au spus că au ales acest nume deoarece microbul e un mim, un imitator (mimic, în engleză, n.m.), semănînd foarte bine cu o bacterie. (Raoult, însă, a recunoscut mai tîrziu că a existat un alt aspect, mai puțin clinic, al actului numirii: tatăl său îi spusese, în copilărie, povești inventate chiar de el, a căror eroină era o amibă pe nume Mimi. De vreme ce virusul gigantic a fost pentru prima dată descoperit în interiorul unei amibe, lui Raoult i s-a părut teribil de potrivit acest nume)”.

(va urma)

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Carl von Linné (wikimedia commons)