Managementul morții

Publicat în Dilema Veche nr. 832 din 30 ianuarie - 5 februarie 2020
Managementul morții jpeg

Mă-ntîlnesc cu Pișcu, după niște ani buni (să fie douăzeci?); evident, mergem undeva, să povestim ca doi români. Adică să ne dăm reciproc raportul despre viețile noastre (asta durează cîteva minute) și să bîrfim viețile celorlalți (asta durează cîteva ore bune): „Ai auzit de Stricu?“, mă-ntreabă el. „Săracul Stricu!“ „Dar ce-a pățit“, zic eu, „a murit?“ „Mai rău“, zice Pișcu.

Ne-am cunoscut prin 1993, la fotbal, cum se cunosc băieții. Pișcu juca în centrul defensivei, eu în poartă, iar Stricu era vîrf. Cu el nu prea aveam ce vorbi, dar cu Pișcu mai mult stăteam la glume decît la fotbal: era tot timpul în fața careului meu, le dădea ghes băieților cu vocea lui mare („Pișc-o! Atacăm în valuri succesive, dăm trei goluri și ne închidem în apărare; pase scurte, repetate! Pișc-o cu latu’!“), pe cînd Stricu, acolo-n față, era foarte mofturos, tot timpul certa pe toată lumea („Ai stricat-o și p-asta!“): pasele băieților nu erau bune, centrările lui Pișcu, nici atît, despre degajările mele cu mîna nici să nu mai vorbim („Paraliticule! Ia-o de mînere! Și p-asta ai stricat-o!“). Cam toți studenții erau la fel, atunci în ’93.

Ne-am pierdut oarecum din vedere după facultate, categoric după armată și total după 1999-2000, să zicem, dar iată destinul lui Stricu: previzibil sau nu, a făcut carieră. A devenit mare om sau, cum se spune, „ștab“: bani, responsabilități, putere decizională, s-a strecurat ca un leopard de mare printre toate aisbergurile economiei românești, și-a consolidat poziția pas cu pas fără să calce niciodată (ca mulți proști) în lumina reflectoarelor, a notorietății. Dar succesul a venit cu niște costuri: pofta de viață i s-a dus încet-încet, treptat nu l-a mai interesat nimic, și-a pierdut somnul, s-a îngrășat excesiv și a-nceput să dea banii la doctori. Dar era cineva care-l ținea în mișcare, care-l făcea să nu se lase: fiul lui, Luca. Tînărul era tot ce și-ar fi dorit Stricu să fie și n-a fost niciodată, adică un multisportiv chiar dăruit, cu talent la toate. Taică-său, topit după el, nu i-a refuzat nimic, inclusiv o motocicletă de mare putere. Luca a călcat-o, a pierdut controlul…

După moartea băiatului, Stricu n‑a găsit ceva mai bun de făcut decît să divorțeze și să se-apuce serios de mîncat; n-a vrut să renunțe la funcție, dar a renunțat funcția la el – l-au pensionat cu o pensie uriașă, cu care nu știe ce să facă, și aici se termină povestea. S-a recluzionat aproape complet într-una dintre casele lui, comandă pizza și se uită la televizor („La seriale pe cablu“, zice Pișcu, care-l mai sună cînd și cînd, să vadă ce mai face). Nu primește pe nimeni, nu sună pe nimeni, răspunde doar cîtorva oameni, foarte puțini și care nu se cunosc între ei: „Cît poate s-o ducă așa, măi Mihăiță? Zi și tu, că tu ai experiență!“. Am, da. Cum să n-am?!

Nici cu experiența lui Pișcu nu mi-e rușine: peste maică-sa a dat un cancer cînd era el licean, taică-său a dat bir cu fugiții, iar Pișcu a îngrijit-o pe bolnavă niște ani foarte lungi, ajutat doar de iubita lui. Maică-sa încă nu murise cînd a plecat el în armată, a mai trăit cît să-l vadă însurat și cu nevasta gravidă, iar apoi și-a dat sufletul, după o nesfîrșită suferință (ani de zile la pat, hrănită, îmbrăcată și spălată de doi adolescenți – da, așa a arătat moartea ei cea lungă). Spre deosebire de mine și de Stricu, el n-a avut răgaz de recluziuni și de pizza, s-a apucat de muncă, trebuia să-și întrețină familia și să plătească datoriile (boala, lungă sau scurtă, costă bani, dar o boală lungă costă mult mai mult decît una scurtă). Alții ar fi clacat, dar el a fost de neînvins, atîta doar că l-a pierdut pe Dumnezeu. Cînd i-am amintit de asta mi-a retezat-o scurt, cu umorul lui oltenesc: „Collateral damage, Mihăiță!“.

23 wc cimitirul bellu 12 jpg jpeg

Eu n-am fost de neînvins. A trebuit să-mi îngrop părinții, unul după altul, în cimitire diferite, iar după un timp să dezgrop osemintele și să le reînhumez în alte cimitire, tot diferite (din motive, cum să le spun, administrativ-birocratice). Am intrat în contact cu profesioniștii morții, cu preoții și cu personalul locurilor de veci – cine crede că groparii n-au șefi se înșală, că la un cimitir sînt mai mulți șefi decît gropari. „Experiența“ m-a cam bîntuit (depresie etc.). Concluzia?

Din punctul meu de vedere, concluzia este că degeaba ne chinuim să evacuăm moartea din managementul vieții. Pe vremuri, la țară („pe vremuri“ înseamnă copilăria mea mică, în satul Ghijasa de Sus de pe Valea Hîrtibaciului), moartea își avea locul ei, nimeni nu se făcea că n-o vede. Și dac-ar fi vrut, n-ar fi putut: cimitirul era pe o coastă de deal, cumva deasupra satului, era vizibil din orice punct, iar cei foarte bătrîni nu se sfiau de moarte, o pomeneau oricînd, mai ales la un pahar de rachiu: „Mă, Gustine, mă! Hai mă-n coastă!“. La înmormîntări, bocitoarele își făceau treaba cu mare convingere, dar foarte stilizat, cu mici poezele de două versuri, compuse în noaptea priveghiului și distribuite cumpătat între femei, astfel încît să ajungă de la ușa bisericii pînă la țintirim, să nu se repete pe drumul spre coastă și nici să nu se epuizeze prea repede. Groapa era săpată de flăcăi, care se încurajau cu rachiu și glume („Mai adîncește-o o țîră, măi Bobi, să nu tune baba afară!“). Iar la parastas, evident, venea tot satul.

Dacă e corectă concluzia, adică dacă evacuarea morții din managementul vieții contemporane (secol XXI, mediu urban, familie restrînsă, țesătură socială slabă, emigrație de masă) este un eșec, avem o problemă. De fapt, mai multe.

Mormintele. În grija cui rămîn „casele“ morților noștri? Concret, cît am fost în țară m-am ocupat de toate mormintele clanului Buzea (risipite care-ncotro), dar după ce-am plecat și eu (ultimul!), nu mai e nimeni care să le poarte de grijă; nu vorbesc aici de plivitul buruienilor și aprinsul lumînărilor, vorbesc despre taxele neachitate, care trimit osemintele direct la groapa comună, după un număr de ani. Cine se poate privi în oglindă, împăcat cu așa ceva, cînd e vorba de-ai săi?!

Bătrînii. Nu numai la sate, dar și la orașe sînt foarte mulți bătrîni singuri, singuri în adevăratul sens al cuvîntului, care nu pot conta pe nimeni pentru ceremonialul înmormîntării. Cei educați pot avea resurse imaginative (și financiare) de a apela la firmele de servicii funerare și la executori testamentari, dar oamenii simpli își trăiesc ultimii ani într-un fel de psihoză („O să mă ducă la săraci și-o să-mi fure tot  din casă“ – eu nu știu ce înseamnă „La săraci“, dar am auzit de mai multe ori vorba asta cu urechile mele, așa că trebuie să însemne ea ceva).

Abandonații. Cei bolnavi sînt aban-donați prin spitale, de aici și insistența (disperată!) a personalului medical pentru „aparținător“ în cazul internării unui bătrîn. Unii supraviețuiesc ani de zile în spital, spre furia infirmierelor și  asistentelor și spre rușinea zilnică a suferinzilor: „Io vreau să mor, maică, dar dacă nu mă strînge Dumnezeu?! Nu mă certa, maică, ești fată tînără și-ți faci păcat!“.

Rămașii. Pentru cei care pierd un om drag, asistența oferită de preoți este insuficientă. În primul rînd pentru că preoții au pe cap mai multe înmormîntări decît botezuri (asta e tendința demografică, n-avem ce face), și în al doilea rînd pentru că o rudă îndurerată este, de obicei, foarte certăreață. Nu vrea să fie consolată de preot, cu formulele sale consacrate, ci vrea fie răspunsuri („De ce, părinte, de ce?“), fie dreptate („Nu e drept, părinte, nu e drept!“). Din experiența mea, pot spune că preoții s-au învățat să evite astfel de discuții.

Nu văd prea curînd inversarea actualei stări de fapt (îmbătrînire accelerată, emigrație puternică), așa că piața va prelua o parte din probleme. Prevăd psihoterapie „de consolare“, prevăd manageri de bătrîni singuri și manageri de morminte. E timpul, domnilor antreprenori, să vă construiți viitoarele portofolii.

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Recrutorii, Editura Polirom, 2019.

Foto: wikimedia commons 

image png
Ceasurile organismelor
Majoritatea organismelor vii au astfel de ritmuri sincronizate cu o durată de aproximativ 24 de ore, cea a unei zile pe Pămînt.
image png
Scrierea și scrisul
Cînd unii «intelectuali» catadicsesc (nu catadixesc!) să scrie cîteva rînduri, îți pui mîinile în cap! Dixi!...”
p 22 la Necsulescu jpg
Mama, între Leagăn și Lege
Cu alte cuvinte, a seta o limită fermă și apoi a putea fi alături de copil în stările lui de revoltă, furie și neputință în timp ce asimilează limita.
image png
De la supă la politică
Anul trecut, o investigație jurnalistică a WELT a scos la iveală țelul principal al asociației: acela de a se transforma într-un partid politic.
p 22 jpg
Limba trădătoare
Și, cu toate acestea, ce capacitate formidabilă au de a distruge vieți…”.
image png
Casă bună
Însă, de bună seamă, pe vremea lui Socrate, și casele erau mai... reziliente, și timpul avea mai multă răbdare...
p 22 Radu Paraschivescu WC jpg
Radu Paraschivescu. Portret sumar
Cărţile lui Radu Paraschivescu sînt mărturia unei curiozităţi insaţiabile, a unui umor inefabil şi a unei verve torenţiale.
p 22 WC jpg
„Trecutul e o țară străină“
Ethos creștin? Indiferent de explicație, gestul este de o noblețe spirituală pe care ar trebui să o invidiem de-a dreptul.
image png
Cînd trădarea e familiară
Filmul devine astfel o restituire simbolică pentru experiențele trăite.
p 7 coperta 1 jpg
Sfîrșitul visului african
Începutul „oficial” al Françafrique e considerat anul 1962, cînd Charles de Gaulle l-a însărcinat pe Jacques Foccart, întemeietorul unei firme de import-export de succes, cu coordonarea politicii africane a Franței.
p 22 la Gherghina WC jpg
Cabinetul de curiozități al evoluției
În ciuda spectaculoasei diversități a organismelor vii, evoluția a făcut ca, prin înrudirea lor, acestea să se asemene ramurilor unui singur arbore.
image png
Sofisme combinate
Și în cazul comunicării interpersonale, distincția dintre „public” și „privat” contează.
fbman png
Testul omului-facebook
Dar să identificăm oamenii-facebook din lumea noastră și să îi tratăm ca atare, încă mai putem.
image png
Încăpățînare discursivă
Altminteri, cînd politicienii nu-și înțeleg misiunea, cheltuindu-și energia în dispute stupide și inutile, rezultatul poate fi ușor de ghicit.
1031 22 23 jpg
O lume schizoidă
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
the running man jpg
Arta figurativă și teoria recapitulării
Totodată, ambele dezvăluie peisaje unice, de o frumusețe nemaiîntîlnită.
image png
Dezamăgirea ca „dezvrăjire”
Este o deșteptare amară, dar deșteptare. Ni se pare că ni s-a luat un solz de pe ochi.
image png
De ce 2 și nu 1
Ajunși în acest ultim punct, tot ceea ce putem, așadar, conștientiza e că nu sîntem niciodată 1, ci 2, că nu sîntem niciodată singuri
image png
Oglinzile sparte ale organismelor
Astfel, poate că natura se repetă, dar nu vrea mereu să spună același lucru.
image png
Topografia iertării
Uneori, poate să apară efectul iertării de sine pentru neputința de a ierta pe alții din afară.
p 23 WC jpg
Etică și igienă
Revenind acum la psihologie și experimente, Arie Bos notează că „acolo unde miroase a substanțe de igienă, oamenii se comportă mai sociabil și mai generos”.
p 21 Viktor E  Frankl WC jpg
Pustiul refuzat
Nimic de adăugat, nimic de comentat.
p 22 jpg
Contradicțiile dreptului proprietății intelectuale
Ce înseamnă, mai exact, forma radicală a ideii? Înseamnă forma simplificată și agresivă a ideii.
p 7 LibertÔÇÜ 6 jpg
Dreptate pentru vînzătorii stradali
Comerțul stradal e o activitate economică legitimă prin care își cîștigă existența milioane de oameni.

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.