Facem crize de tantrum (de furie necontrolată), de alint, de răsfăț sau, mai răspîndit în cultura noastră, „te porți precum domnul Goe” deși avem 20 și ceva de ani, 30 și ceva de ani, 40 și ceva de ani, 50 și ceva de ani etc. Maturitatea emoțională este diferită de maturitatea dată de vîrsta cronologică deși o confundăm, și tocmai din acest motiv termenul de maturitate emoțională îl rulăm cu ușurință, avem așteptări nerealiste de la cei din jur sau chiar de la noi întrucît avem pretenția că sîntem maturi datorită vîrstei cronologice și se presupune că trebuie să ne purtăm într-un mod responsabil, fără manifestări iraționale și de neînțeles, să fim autonomi, flexibili și capabili de a ne adapta la situații noi, de a face schimbări pentru a ne fi mai bine, de a fi rezilienți la situațiile de viață pe care le traversăm, de a avea standarde și idealuri valoroase, de a avea grijă de cei din jur, nu doar de nevoile personale. Termenul de maturitate este un termen rulat în spațiul public în ultimii ani și care definește un acord între comportamentul nostru exterior și capacitatea noastră emoțională de a fi. Adică ne comportăm în funcție de emoțiile și sentimentele noastre. Spre exemplu, atunci cînd cineva ne rănește verbal, deși la nivel fiziologic corpul nostru reacționează prin intensificarea emoțiilor de teamă de durere, de multe ori reacția pe care o punem în exterior este de nepăsare, de negare a ceea ce simțim. Cu siguranță că ați auzit/văzut în jurul dumneavoastră persoane care au un conflict, dar care la nivel declarativ mimează nepăsarea și spun că pe ele nu le afectează conflictul respectiv. Acesta este un comportament contradictoriu în realitate, deoarece suprimarea și negarea a ceea ce simțim prin înăbușirea emoțiilor nu va face altceva decît să ducă în timp la îmbolnăvire.

Mulți dintre noi am primit mesajul (spre exemplu, într-o situație cînd întîlnim pe cineva din trecutul nostru care ne-a rănit și cu care revederea accidentală ne tulbură) că, în asemenea situații, trebuie să ne purtăm de genul: „Arată-i că nu-ți pasă / prefă-te fericit/ă”. Acest gen de comportament ilustrează foarte bine imaturitatea emoțională a celui în cauză și a mesajelor greșite pe care le-am primit. Este în regulă să ne arătăm emoțiile, este în regulă să nu ne simțim confortabil cînd revedem pe cineva care trezește în noi durere și să arătăm acest lucru, este în regulă ca atunci cînd cineva ne-a rănit să nu dorim să avem o conversație nici măcar de complezență; da, sînt rănit/ă de felul cum te-ai purtat cu mine și îți arăt acest lucru. A mă preface că nu mă doare este ca și cum aș avea o rană deschisă și mă prefac că nu sîngerează cînd, de fapt, sîngele șiroiește.

Un alt aspect al imaturității emoționale îl putem observa în spațiul public, pe rețelele sociale. Permitem să fim agresați de diferiți necunoscuți care își exprimă opinii ofensatoare, agresive și uneori chiar jignitoare doar pentru că ne pasă de ceea ce cred ceilalți, de felul cum vom fi percepuți dacă nu permitem comentariile sau vom bloca acele persoane. Făcînd o analiză scurtă, este clar că în cazul unei persoane care se poziționează din start într-un mod agresiv și lipsit de respect, cu o gîndire diferită de a noastră, este aproape imposibil să avem dialog productiv. Sau ca interlocutorul să fie dispus să privească și din alt unghi. Trebuie acceptat că nu va exista dialog cu unele persoane, iar a ne angaja într-o dezbatere care nu are nici o șansă de succes înseamnă să ne consumăm resurse interne și va fi complet inutil, iar la final vom simți doar frustrare și durere. O atitudine matură înseamnă retragerea și aplicarea modelului cognitiv „sîntem în dezacord și este în regulă să fim așa, sîntem ființe diferit înzestrate genetic și neural una față de cealaltă, cu un istoric de viață diferit și cu un mediu de viață diferit”.

Cu toții avem nevoie să ne simțim văzuți, să fim plăcuți, să fim acceptați. Este sănătos să cerem atenție asupra noastră. Devine nesănătos cînd modul prin care cerem atenția este unul agresiv, prin rivalitate, prin poziționarea superioară, printr-o atitudine competitivă și egolatră. Acolo pierdem contactul cu noi înșine și putem observa cel mai ușor rănile noastre interioare care ne mențin în starea de imaturitate emoțională.

Spre exemplu, sînt oameni care consideră că, datorită vîrstei înaintate pe care o au, li se cuvine respectul și îi vor aborda pe cei mai tineri fără a utiliza pronume de politețe și fără a cere acordul persoanei în cauză în prealabil. Această lipsă de respect arată de fapt imaturitatea emoțională a persoanei respective. Nevoia de a se poziționa superior dezvăluie despre cel care practică acest comportament rana profundă pe care o poartă, rană instalată în copilărie în relațiile cu cei apropiați, acolo unde nu s-a simțit văzut, apreciat, plăcut, acceptat pentru ceea ce este el și nu pentru cum își doreau cei apropiați să fie. De aici apare și nevoia aceasta de validare și competitivitate, „mă lupt cu toți”, „le arăt eu cît sînt de bun”. Toate aceste comportamente sînt de fapt nevoia internă de fi plăcut și apreciat. Cîți dintre noi au primit mesaje în copilărie de genul: „îmi place de tine” „ești bun”, „ești suficient”, „te iubesc”, „ești deștept/deșteaptă”, „ești frumos/frumoasă”, „sînt mîndru/ă de tine”?

Emoțiile sînt parte din noi și ne însoțesc permanent, nu putem înceta să le simțim, iar cu cît ne vom opune, cu atît vor tinde să persiste pînă la a ne copleși dacă le reprimăm. Oricît de dificil de gestionat ar fi, a le reprima nu va face decît să agraveze problemele, să scadă calitatea vieții. Depinde de noi cît curaj avem să ne facem ordine în propriul interior, cît adevăr sîntem dispuși să vedem, cît de mult dorim să ne maturizăm emoțional astfel încît vîrsta cronologică să fie în acord cu vîrsta emoțională.

Procesul maturizării emoționale este unul care se produce gradual, niciodată brusc, acestea sînt așteptări specifice gîndirii magice, care este gîndirea reprezentativă pentru copil, adică a zonei infantile. Sînt mulți adulți care funcționează în acest tipar al gîndirii magice, un tipar limitativ și care ne menține captivi în poziția unui copil, o gîndire care permite să fim manipulați și conduși, încolonați în majoritate, fără a ține cont de individualitatea noastră. Starea de imaturitate este menținută de lipsa de încredere în noi, de stima de sine redusă, adică ne vedem defecți și lipsiți de calități, ceea ce ne va menține blocați cumva în acest rol interior de copil, care caută și cere aprobarea celor din jur, caută să fie la fel ca ceilalți pentru că autonomia emoțională nu și-a dezvoltat-o, și care caută să fie într-o relație de multe ori disfuncțională, dar care nu are credința că poate fi și altfel.

Descartes spunea „Gîndesc, deci exist”. El susținea că sîntem doar ființe gînditoare, negînd emoțiile ca fiind responsabile pentru acțiunile noastre. Blaise Pascal, matematician și filosof, într-o scrisoare citată în cartea doctorului Siegel, îi scria: „Domnule Descartes, nu vă pot ierta pentru ceea ce ați afirmat, Corpul are rațiunile sale pe care rațiunea nu le poate raționa”. O contradicție care în jurul anilor 1650 stîrnea dezbateri filosofice, azi este o certitudine măsurabilă științific prin metode avansate de scanare a creierului uman. Atunci cînd corpul nostru simte o emoție, aceasta este trăită în întregul nostru corp.

Acolo unde alegem să ne menținem în poziția copilului este nevoia noastră de scăpa de realitate. Cu cît vrem mai mult să scăpăm de realitate, cu atît este mai mare eșecul de a ne adapta la aceasta. Cînd nivelul maturității emoționale este unul crescut, realitatea este mereu felul principal, iar fuga de aceasta prin adicții de tipul muncii, cumpărăturilor, alcoolului, drogurilor, infidelității, pornografiei, jocurilor video, consumului de seriale se va dovedi inutilă. Nu va mai fi nevoie să ne refugiem, să căutăm să ne anesteziem prin dependențe deoarece sîntem împăcați cu viața noastră. Altfel, da, ele vor fi un refugiu care anesteziază pe moment, dar care pe termen lung va avea costuri majore în calitatea vieții noastre.

În relațiile noastre, lipsa maturității se observă prin comportamentul în contraopoziție, o stare de luptă „care pe care”, o poziționare în rivalitate. În loc să funcționăm ca parteneri, funcționăm unul împotriva celuilalt. În multe relații putem observa cum modul de comportament al celor doi implicați în relație este comportamentul de vînătoare, în care caut să vînez greșeliile celuilalt, iar aceasta se va vedea prin scăderea gradului de siguranță emoțională din cadrul relației, printr-o stare de vigilență deoarece nu știu cînd voi fi rănit iar, printr-o stare de neîncredere și printr-o stare de stres crescut care va duce la modificarea chimiei corpului nostru. Și cu siguranță ați întîlnit persoane care comunică printr-o poziție de tip pasiv-agresiv, printr-o o stare de luptă, dar nu evidentă, ci poate sub forma unei glume care mușcă din noi atunci cînd este făcută. Sănătos este să abordăm momentul, să admitem că acea glumă ne-a rănit și să nu o permitem. Frica de a fi considerați prea sensibili, ciudați, rigizi, că pierdem din popularitate ne face să nu luăm atitudine. Dacă vom lua atitudine, vom cîștiga respect și ne vom simți mai bine noi cu noi înșine, ceea ce va duce la creșterea momentelor de conștientizare a sinelui nostru și a nivelului maturității noastre.

Oamenii maturi emoțional sînt demni de încredere, au un comportament coerent și predictibil, nu oferă surprize neplăcute, nu iau totul personal, sînt capabili să vadă întregul, respectă granițele într-o relație și pun granițe la rîndul lor, oferă reciprocitate. Maturitatea emoțională vine cu înțelegerea faptului că perfecțiunea nu există, că lucrurile pot fi făcute bine și nu perfect, iar asta ne va aduce relaxare. Sînt oameni capabili de relaxare și de a petrece timp cu ei. Pot sta cu ei însuși. Cu cît nivelul maturității emoționale este unul mai scăzut, cu atît vom căuta să fim înconjurați de alte persoane cu același grad al dezvoltării emoționale, să fim fuzionali, ceea ce va duce la relații conflictuale, de multe ori vor fi conflicte reprimate, ascunse, deoarece gradul scăzut al maturității emoționale duce la gestionarea relațiilor prin explozii comportamentale, abandon sau furie mocnită care va fi scoasă la suprafață prin critică, prin contraopoziție la tot ce spune celălalt, prin acte specifice violenței psihologice.

Gluma care îmbracă forma cinismului, a sarcasmului, denotă o personalitate rigidă, incapabilă de relații autentice, limitată și care se protejează emoțional prin a scoate în evidență permanent latura negativă a lucrurilor. La fel cum un alt comportament care arată imaturitatea este rigiditatea, „sînt așa cum sînt, dacă mă iubește/place mă va plăcea și așa”, fără a dori să schimbe ceva la propriul comportament, cum sînt și cei care spun că „sînt o persoană sinceră și spun adevărul, cui îi convine bine, cui nu, asta e”, toate acestea sînt comportament imature care arată rana instalată în copilărie a acelei persoane și care azi îi rănește pe cei din jur, pentru că altfel nu știe cum să se simtă validată, apreciată și văzută. Își ia cu forța nevoia de fi văzută și a se simți valoroasă.

Un alt act comportamental și cognitiv este confruntarea cu angoasa morții, cred că în atitudinea pe care oamenii o au față de moarte întîlnim de multe ori imaturitatea emoțională. Sîntem restanțieri la educație psihologică. Nu discutăm despre moarte, fugim cît putem de tare de acest subiect în familie, în discuțiile cu prietenii, alungăm orice gînd cînd apare. Trăim cu gîndirea magică că moartea este undeva departe de noi, ne securizăm că nu ni se va întîmpla nouă prin comportamente de control (nevoia de control crescută ca lucrurile să se întîmple așa cum le vrem și, dacă se poate, într-un mod perfect), de evitare (muncă excesivă, nu mă opresc niciodată din ritmul alert, adicții diferite, călătorii, shopping etc.), o fugă constantă de noi deoarece dacă ne-am opri s-ar putea să trebuiască să ne gîndim și la lucruri mult mai profunde.

E greu pentru cineva aflat la final să trăiască toată suferința fizică, cît și pe cea psihică. Neliniștea, frica, acceptarea finalității ca parte firească a procesului numit viața. Este un act al maturității și este dreptul fiecăruia de a ști care-i pronosticul în cazul unui diagnostic, vrem să lăsăm lucrurile așezate, ne dă sentimentul că plecăm din viață puțin și că alegerea noastră ne asigură cumva că lucrurile se află din nou sub controlul nostru într-o oarecare măsură. Sînt oameni care nu vor să cunoască și se autoamăgesc. Mor încleștați, furioși, mor triști. În ultima carte a doctorului Yalom, o carte de o generozitate rară, scrisă împreună cu soția lui, el își descrie finalul și lupta cu un diagnostic care îl face să aleagă moartea asistată. Sînt recunoscători vieții pe care au avut-o și privesc moartea ca pe o eliberare din suferința dată de diagnosticul oncologic. E un act de maturitate emoțională și de înțelepciune să poți privi moartea în față și să accepți că este parte a vieții.

Oare, cîți dintre noi se gîndesc la propria finalitate și își pregătesc plecarea ca să nu rămînă în urma lor un haos? Am văzut cum se moare de multe ori, în multe situații pacientului i se ascunde diagnosticul, familia face eforturi uriașe prelungindu-i o viață fără calitate și în durere, deoarece ei nu sînt împăcați cu faptul că morții nu i te poți împotrivi, care le activează propria frică la gîndul că vor pierde pe acel cineva pe care îl iubesc. Și este de înțeles și comportamentul acestora. Cum poți să te consolezi și să accepți gîndul pierderii cuiva iubit?  Nu vorbim despre moarte, alungăm discuția cît mai departe de noi, iar atunci cînd sîntem în preajma ei acționăm haotic și uneori crud. Avem nevoie să desfacem frica. Nu ne vom vindeca frica, doar că o vom face mai respirabilă.

Așadar, cînd spunem despre cineva că este o persoană imatură, în realitate spunem că avem de-a face cu o persoană pe care nu te poți baza, instabilă emoțional și capabilă să facă rău. Deși utilizăm frecvent termenul de imatur/ă, cei care aleg să devină maturi emoțional sînt cei care înțeleg că asta se construiește, că se învață, că înseamnă un proces analitic personal, al fiecăruia (nu este unul de grup), de aprofundare a rănilor pentru a înțelege cum ne-au modificat și că sîntem rezultatul  acestora, dar că putem să le corectăm. Cel mai important este să înțelegem că este vorba de o muncă de-o viață, că ea nu încetează niciodată și că este necesar să fim conectați cu noi înșine.

O caracteristică importantă a maturității emoționale este empatia, adică a fi conștient că poți răni, a fi conștient de cel de lîngă tine și a avea grijă de relația cu acesta. Cînd gradul maturității emoționale este unul crescut vom observa politețe, toleranță și blîndețe. Atunci cînd rămîi deschis învățării devii mai competent și mai autonom, capeți o înțelegere mai adîncă despre tine însuți și despre realitatea înconjurătoare, înveți să fii o persoană de sine stătătoare, accepți că faci greșeli, la fel cum fac și cei din preajmă, dar o simplă eroare nu te destabilizează emoțional. Accepți granițele în relații, nu cauți să oferi sfaturi despre cum ar trebui cineva să-și trăiască viața, să simtă sau să acționeze, nu judeci, și nu „psihanalizezi” pentru a masca nesiguranța pe care o simți, înveți să oferi cu măsură, înveți să refuzi politicos, nu manipulezi pentru a obține foloase proprii, îți exprimi nevoile într-un mod asertiv, politicos și cu blîndețe, îți satisfaci nevoia de atenție într-un mod echilibrat, recunoști meritele celorlalți, practici admirația la adresa altora, spui cuvinte frumoase celor din jur, îi validezi fără a fi excesiv.   

Maturitatea emoțională nu ține de statutul înalt social al cuiva, sînt multe persoane care au un asemenea statut și care emoțional fac crize de tantrum, nu respectă granițele celorlalți, rănesc deoarece nevoile lor narcisice sînt mai presus de respectul față de celălalt. Poate fi o explicație de ce oameni cu un statut social înalt și care au o înzestrare cognitivă peste medie se poziționează superior, caută să domine și să umilească, deși așteptările sînt ca asemenea persoane să fie reglate emoțional. De multe ori aceste comportamente de furie și agresivitate la adresa celor din jur vin din incapacitatea de a ne gestiona emoțional și e surprinzător pentru că nu știm că se poate și altfel, nu am văzut modelul la cei din apropierea noastră. Lipsa educației psihologice a întregii noastre societăți este într-o strînsă legătură cu nivelul maturității emoționale. Sîntem mulți dintre noi niște copii mari captivi în mințile unor copii sau, altfel spus, ne-am îmbrăcat în hainele părințiilor noștri avînd în interior dimensiunea psihologică a unui copil.

Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală, cu competențe în psihologia muncii și un doctorat în științele psihologie.