Sinele neural

18 septembrie 2020
Sinele neural jpeg

În lumea întreagă există milioane de oameni suferinzi de epilepsie, o boală a sistemului nervos în care, în timpul crizelor, se constată o frenetică activitate cerebrală care poate fi asemănată cu o furtună electrică. Pentru a reduce cantitatea de impulsuri nervoase care circulă prin corpul calos (puntea care permite comunicarea între emisfere), neurochirurgii fac o mică incizie. Pe lîngă o certă ușurare însă, această procedură aduce și efecte colaterale: lezarea corpului calos vine, logic, cu repercusiuni asupra schimbului de mesaje care circulă prin el.

Cazurile concrete de split-brain („creier divizat”) studiate de specialiști aduc numeroase date, care nu se referă numai la limbă. Am menționat într-un articol anterior că imaginile obiectelor situate în cîmpul vizual stîng al fiecărui ochi sînt procesate în emisfera dreaptă și, similar, imaginile din cîmpul vizual drept al fiecărui ochi sînt de competența emisferei stîngi (mai exact, lobul occipital drept, respectiv stîng). Neurologul american Michael Gazzaniga a descoperit că pacienții operați pe corpul calos, care pot identifica obiecte din cîmpul lor vizual drept și pot numi obiecte pe care le țin în mîna dreaptă, nu mai pot face acest lucru dacă obiectul se află în cîmpul vizual stîng sau în mîna stîngă: emisfera dreaptă nu mai poate să-i comunice celei stîngi ce obiect a identificat lobul său occipital, astfel încît emisfera stîngă să producă răspunsul verbal așteptat. Nu se pune problema capacității de identificare a obiectului, cum ar putea obiecta cineva: pacienții sînt în stare să recunoască obiectul alegînd imaginea acestuia dintr-un număr de desene.

Se spune că, altfel, acești pacienți pot să ducă o viață destul de normală. Însă din cînd în cînd apar rapoarte despre diverse bizarerii: de exemplu, o femeie care se plînge că îi este foarte greu să se îmbrace dimineața pentru că fiecare mînă alege alte haine din dula. La fel, cînd citește, trebuie să stea pe o mînă căci îi întoarce mereu pagina înainte de vreme. Emisferele se luptă pentru supremație? Creierul integrat, garanție a unei funcționări armonioase, e acum bîntuit de un sine divizat, de o voință dublă contradictorie? Cine ia deciziile? Ajungem astfel la problema filozofică a localizării sinelui uman, deci să zăbovim cîteva momente asupra ei.

Diversele anomalii înregistrate de neurobiologie se referă la cele două extreme ale relaţiei „un trup – un sine”: în primul rînd, cînd există un trup şi mai mult de un sine (cazurile de personalităţi multiple, generate de afecţiuni cerebrale); în al doilea rînd, cînd există un trup şi un sine diminuat sau abolit (ca în unele cazuri de anosognozie – i.e. cînd bolnavul nu e conştient de propria boală –, precum şi în anumite cazuri de atac cerebral). Studierea unor astfel de fenomene sugerează cu destulă tărie că orice afectare a sinelui e, de fapt, un simptom al afectării circuitelor neurale ale organismului, lucru care vine în sprijinul ipotezei substratului neural al sinelui.

În Omul care își confunda soția cu o pălărie, volum apărut la noi în 2005, neurologul american Oliver Sacks (despre care am mai vorbit în această rubrică a Dilemei vechi) pune problema sinelui în cazul Christinei, o tînără care brusc nu mai poate să stea pe propriile picioare, la propriu, decît dacă le vede. Dacă nu şi le mai vede, dacă își mută privirea de la ele, cade automat pe jos, ca o păpuşă de cîrpă. Interesant, ea a ajuns la spital pentru o operaţie comună la colecist, iar în noaptea dinaintea operaţiei a avut un vis în care se clătina ca un om beat, incapabilă să stea ferm pe picioare şi scăpînd din mînă tot ce apuca. A doua zi trupul ei avea să se comporte exact aşa; un caz absolut unic în experiența de o viață a doctorului Sacks, care comentează: „Fiecare dintre noi este o naraţiune singulară, construită continuu, inconştient, de noi, prin noi şi în noi, prin percepţiile, senzaţiile, gîndurile şi acţiunile noastre; şi, nu în ultimul rînd, prin discursul nostru, naraţiunile noastre vorbite. Sub raport biologic, fiziologic, nu sîntem atît de diferiţi unii de alţii; sub raport istoric, ca naraţiuni, fiecare dintre noi e unic. Pentru a fi noi înşine, trebuie să ne avem pe noi înşine, să punem stăpînire, la nevoie să punem din nou stăpînire, pe poveştile vieţilor noastre”. Stăpînirea de sine despre care vorbeşte doctorul Sacks implică, desigur, un efort conştient de voinţă, lucru care aduce în discuţie problema factorului decizional.

Într-o carte remarcabilă încă netradusă la noi, 13 Things That Don’t Make Sense / 13 lucruri de neînțeles, Michael Brooks, doctor în fizică cuantică, descrie următoarele: la începutul anilor 1990, un neurochirurg de la Şcoala de Medicină a Universităţii Yale, Itzhak Fried, efectua operaţii pe creierul unor pacienţi suferind de forme severe de epilepsie, pentru a micşora afluxul de impulsuri nervoase care circulau între cele două emisfere cerebrale ale acestora, provocînd îngrozitoarele crize. Situaţiile de acest fel au oferit ocazia nesperată de a putea „cartografia” creierul uman prin stimularea electrică a diverse puncte – în total, 299 de locuri la 13 pacienţi, la care au răspuns 129 de locuri.

Cele mai vizibile răspunsuri au fost de tip motor: pacienţii conştienţi, sub anestezie, îşi îndoiau o articulaţie, îşi contractau un muşchi facial, îşi lungeau gîtul sau îşi roteau capul la dreapta. Extraordinar, însă, a fost faptul că pacienţii au raportat că au simţit nişte „impulsuri”, nişte „dorinţe”: impulsul de a-şi mişca braţul, piciorul sau degetul mare. În momentul în care cercetătorii au mărit puţin intensitatea stimulului în electrod, impulsul s-a transformat în acţiune, în chiar acţiunea pe care pacienţii spuseseră că voiau să o facă, dar nu puteau în mod voluntar din cauza anesteziei. Aceste fapte plus altele asemănătoare i-au condus pe unii cercetători la concluzia că voinţa proprie, liberul-arbitru, e o iluzie. Ideea de liber-arbitru fiind centrală în conceptul de sine, rezultă că, în realitate, nu am avea control nici măcar asupra noastră înşine.

Celebrul neurolog american Antonio Damasio, în Eroarea lui Descartes (tradusă și publicată la noi în anul 2000), a lansat ipoteza bazei neurale a sinelui, avertizînd totodată să nu se înţeleagă prin aceasta existenţa unui unic cunoscător şi proprietar al conţinutului minţii noastre, sau localizarea acestuia, a sinelui, într-un singur loc din creier, cum credea Descartes. Sinele biologic al lui Damasio este încorporat în cortex, dar este impregnat cu valori (sentimente generate de tipul de activitate specifică). Sistemul de referinţă al minţii e propriul organism şi nici o interacţiune cu mediul nu va fi doar a minţii sau doar a trupului. Mai mult, orice construct mental, oricît de „pur”, izvorăşte din reprezentările neurale ale corpului. Sufletul respiră prin trup, iar suferinţa, indiferent dacă are ca punct de pornire suprafaţa pielii sau o imagine a minţii, se află în trup. Acest lucru înseamnă că fiecare persoană are un singur sine: „Starea sinelui se reconstruieşte în fiecare clipă din temelii. Este o stare de referinţă evanescentă, reconstruită atît de continuu şi coerent încît proprietarul nu ştie niciodată că ea este refăcută, cu condiţia să nu apară vreo eroare în reconstrucţie”, susține eminentul neurolog.

Demersul lui Antonio Damasio este unul extrem de dificil. Dincolo de imposibilitatea demonstrării adevărului de netăgăduit al ipotezelor sale care deschid căi pentru neurobiologii viitorului, ideea de spirit şi conştiinţă de sine profund ancorate în biologicul uman este greu de acceptat pentru mulţi. Autorul ştie acest lucru, însă susţine, extrem de documentat, necesitatea înţelegerii minţii din perspectiva integrării sale organice. Ceea ce înseamnă că trebuie să devenim conştienţi de complexitatea, unicitatea, fragilitatea şi finitudinea ei, lucru care naşte şi tragedia acestui tip de cunoaştere; un alt lucru care ar trebui să fie generat este respectul pentru valoarea vieţii.

În ziua de azi, în cercetarea avansată din Statele Unite, scanările cerebrale au devenit tot mai sofisticate, problema nemaipunîndu-se în termenii aflării ariilor care controlează vederea sau funcţiile motorii: neurologii identifică locurile unor atribute pe care le asociem, de regulă, cu persoana, şi nu cu organismul. Vina, remuşcarea, regretul, pierderea, impulsivitatea au devenit măsurabile. Anatomia personalităţii şi experienţa sînt reduse la impulsuri electrice. Francis Crick, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1962 şi unul dintre descoperitorii structurii ADN-ului, susţine că există chiar un substrat neural al liberului-arbitru, iar persoanele care au leziuni cerebrale în aceste ţesuturi ar fi deposedate de voinţă proprie.

Psihologul britanic Guy Claxton e de părere că a susţine că există liber-arbitru echivalează cu a nega că Pămîntul se învîrteşte în jurul Soarelui. Putem trăi foarte bine şi fără convingerea că sîntem foarte speciali cu condiţia să acceptăm că nu putem controla totul. Ca argument aduce studiile care arată că tulburările psihice şi nevrozele sînt mai des întîlnite la persoanele care încearcă să menţină un control conştient asupra vieţii. Paradoxal, spune el, sănătatea mintală poate sta în acceptarea faptului că nu ai control. La rîndul său, psiholingvistul canadian Steven Pinker formulează aforistic: „Voinţa proprie e un construct ficţional. Însă are aplicaţii în lumea reală”. Cu alte cuvinte, ştim adevărul, dar e mai util să reţinem iluzia din motive politice, economice, culturale şi aşa mai departe. Michael Brooks, menționat mai sus, e convins că nu sîntem echipaţi pentru a duce o viaţă ultraraţională și că luarea unei decizii „raţionale” e adeseori o închipuire.

Adevărul e că problema pusă în aceşti termeni e cel puțin bizară. E ca şi cînd ai spune că nu există adevăr şi ai pretinde că această propoziţie e adevărată. Viaţa omului toată se construieşte în funcţie de deciziile pe care le ia. Luarea unei decizii presupune un act raţional de voinţă ca expresie a sinelui. Dacă singura concluzie raţională pe care raţiunea unora o generează este că nu există raţionalitate, atunci ceva e fundamental greşit cu raţionalismul atît de drag Vestului. Cît timp mintea omului va scormoni în sine, căutîndu-şi numai fundamentele materiale, palpabile, observabile şi măsurabile, e de mirare dacă-şi va găsi vreodată liniştea.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: wikimedia commons

image png
Ceasurile organismelor
Majoritatea organismelor vii au astfel de ritmuri sincronizate cu o durată de aproximativ 24 de ore, cea a unei zile pe Pămînt.
image png
Scrierea și scrisul
Cînd unii «intelectuali» catadicsesc (nu catadixesc!) să scrie cîteva rînduri, îți pui mîinile în cap! Dixi!...”
p 22 la Necsulescu jpg
Mama, între Leagăn și Lege
Cu alte cuvinte, a seta o limită fermă și apoi a putea fi alături de copil în stările lui de revoltă, furie și neputință în timp ce asimilează limita.
image png
De la supă la politică
Anul trecut, o investigație jurnalistică a WELT a scos la iveală țelul principal al asociației: acela de a se transforma într-un partid politic.
p 22 jpg
Limba trădătoare
Și, cu toate acestea, ce capacitate formidabilă au de a distruge vieți…”.
image png
Casă bună
Însă, de bună seamă, pe vremea lui Socrate, și casele erau mai... reziliente, și timpul avea mai multă răbdare...
p 22 Radu Paraschivescu WC jpg
Radu Paraschivescu. Portret sumar
Cărţile lui Radu Paraschivescu sînt mărturia unei curiozităţi insaţiabile, a unui umor inefabil şi a unei verve torenţiale.
p 22 WC jpg
„Trecutul e o țară străină“
Ethos creștin? Indiferent de explicație, gestul este de o noblețe spirituală pe care ar trebui să o invidiem de-a dreptul.
image png
Cînd trădarea e familiară
Filmul devine astfel o restituire simbolică pentru experiențele trăite.
p 7 coperta 1 jpg
Sfîrșitul visului african
Începutul „oficial” al Françafrique e considerat anul 1962, cînd Charles de Gaulle l-a însărcinat pe Jacques Foccart, întemeietorul unei firme de import-export de succes, cu coordonarea politicii africane a Franței.
p 22 la Gherghina WC jpg
Cabinetul de curiozități al evoluției
În ciuda spectaculoasei diversități a organismelor vii, evoluția a făcut ca, prin înrudirea lor, acestea să se asemene ramurilor unui singur arbore.
image png
Sofisme combinate
Și în cazul comunicării interpersonale, distincția dintre „public” și „privat” contează.
fbman png
Testul omului-facebook
Dar să identificăm oamenii-facebook din lumea noastră și să îi tratăm ca atare, încă mai putem.
image png
Încăpățînare discursivă
Altminteri, cînd politicienii nu-și înțeleg misiunea, cheltuindu-și energia în dispute stupide și inutile, rezultatul poate fi ușor de ghicit.
1031 22 23 jpg
O lume schizoidă
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
the running man jpg
Arta figurativă și teoria recapitulării
Totodată, ambele dezvăluie peisaje unice, de o frumusețe nemaiîntîlnită.
image png
Dezamăgirea ca „dezvrăjire”
Este o deșteptare amară, dar deșteptare. Ni se pare că ni s-a luat un solz de pe ochi.
image png
De ce 2 și nu 1
Ajunși în acest ultim punct, tot ceea ce putem, așadar, conștientiza e că nu sîntem niciodată 1, ci 2, că nu sîntem niciodată singuri
image png
Oglinzile sparte ale organismelor
Astfel, poate că natura se repetă, dar nu vrea mereu să spună același lucru.
image png
Topografia iertării
Uneori, poate să apară efectul iertării de sine pentru neputința de a ierta pe alții din afară.
p 23 WC jpg
Etică și igienă
Revenind acum la psihologie și experimente, Arie Bos notează că „acolo unde miroase a substanțe de igienă, oamenii se comportă mai sociabil și mai generos”.
p 21 Viktor E  Frankl WC jpg
Pustiul refuzat
Nimic de adăugat, nimic de comentat.
p 22 jpg
Contradicțiile dreptului proprietății intelectuale
Ce înseamnă, mai exact, forma radicală a ideii? Înseamnă forma simplificată și agresivă a ideii.
p 7 LibertÔÇÜ 6 jpg
Dreptate pentru vînzătorii stradali
Comerțul stradal e o activitate economică legitimă prin care își cîștigă existența milioane de oameni.

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.