În luna decembrie a anului 1928, Edward Sapir, lingvist-antropolog american, susține, într-o conferință celebră din New York City, că omul se află la cheremul limbii în care se exprimă comunitatea din care face parte. Că lumea reală este, în mare măsură, construită inconștient pe obișnuințele lingvistice ale grupului. Că tot ceea ce vedem, auzim și simțim în genere este dictat de limba care ne-a fost transmisă și care ne predispune la anumite tipuri de interpretare a realității. În altă parte, Sapir declară că diversele categorii gramaticale (genul, cazul sau timpul) ne fac să proiectăm inconștient aceste așteptări implicite asupra cîmpului experienței. Că nu experiența ne face să le descoperim, ci ne sînt mai degrabă impuse, cu tiranie, de formele limbii, care ne orientează apoi percepția și comportamentul. De exemplu, cineva desenează niște linii de diverse forme, iar noi le percepem ca fiind drepte, strîmbe, curbe sau în zigzag, numai din cauza sugestivității clasificatorii a termenilor lingvistici înșiși.

B.L. Whorf, inginer chimist care își cîștigă traiul investigînd incendii pentru companiile de asigurare, e fascinat de ideile lui Sapir, care par să îi confirme niște bănuieli ivite în urma anchetelor sale: comportamentul nesăbuit al celor care dau foc în mod neintenționat e, în mare parte, influențat de diverse cuvinte. De exemplu, faptul că niște containere de benzină sînt goale îi face pe oameni să fie neglijenți cu țigările. Aceeași neglijență e provocată de faptul că tăbăcăriile deversează resturi animale (care emană gaz inflamabil) în bazine de apă. Aceste observații vizează vocabularul, însă Whorf merge mult mai departe. El susține că gramatica unei limbi e mult mai mult decît un simplu instrument de expresie a ideilor: de fapt, le modelează, e un program care ghidează activitatea mentală și analiza impresiilor. Felul în care percepem lumea înconjurătoare este dictat de limba noastră maternă, categoriile acesteia impunîndu-ne să descriem și să interpretăm realitatea în tot atîtea feluri cîte limbi există pe planetă. De aici rezultă că o descriere a lumii cu adevărat liberă, obiectivă, nu este posibilă cîtă vreme gîndirea este turnată în forme (lingvistice) fixe, preexistente.

Această teorie a relativismului (Sapir) sau determinismului (Whorf) lingvistic a rămas în istorie sub numele de Ipoteza Sapir-Whorf, iar alăturarea numelor te face să te gîndești la o elaborare în comun, fapt care, în realitate, nu s-a întîmplat. Între cei doi există, însă, un alt tip de asociere: bolnav de inimă, Sapir își ia, în 1937, un an sabatic de la Universitatea Yale, unde preda antropologie, iar Whorf, cu 13 ani mai tînăr, îl suplinește (Sapir va muri doi ani mai tîrziu, la vîrsta de 55 de ani, urmat fiind, peste alți doi, de Whorf însuși, bolnav de cancer).

Whorf aduce diverse argumente în sprijinul afirmațiilor sale. Un exemplu vizează modul în care este exprimată categoria timpului în limba amerindienilor Hopi, în contrast cu limbile europene. În acestea din urmă, timpul este văzut ca o succesiune de evenimente grupabile în trecut, prezent și viitor; ca și spațiul, timpul este cuantificabil și împărțit în unități (de la nanosecunde la eoni). În schimb, Hopi ar fi o limbă fără timp (timeless), în care împărțirilor europene le-ar corespunde markeri epistemici: raportarea directă – pentru trecut, așteptarea (expectation) – pentru viitor și forma nomică (cu validitate generală) – pentru prezent, ceea ce ar arăta că vorbitorii ei nativi percep altfel timpul. (În paranteză fie spus, aceste afirmații și altele au fost contrazise în anii ’70 și ’80 de studiile lui Helmut Gipper și ale lui Ekkehart Maalotki, din care rezultă că Hopi au diviziuni calendaristice ale timpului destul de sofisticate.)

Ipoteza cunoaște, începînd cu anii ’90, un succes din ce în ce mai mare, ajungînd în domenii conexe interdisciplinare (psihologie cognitivistă, economie comportamentală); un film sci-fi, Primul contact (Arrival), e bazat în întregime pe o dezvoltare contemporană a acestei ipoteze (voi rezerva un articol întreg subiectului). Problema timpului, în special, fascinează. Lera Boroditsky, cu care v-ați familiarizat deja în articolele anterioare din Dilema veche, studiază modul în care vorbitorii de engleză percep timpul. Ea arată că aceștia folosesc metafore spațiale temporale (viitorul e în față, trecutul e în spate), în contrast cu vorbitorii de chineză mandarin, care utilizează metafore spațiale verticale (viitorul fiind în sus, iar trecutul în jos). Într-unul dintre experimentele desfășurate la Universitatea Stanford, mai multe fotografii care arată trecerea timpului (de exemplu, un om care îmbătrînește) trebuie aranjate cronologic, pe o masă, de către subiecți vorbitori de diverse limbi. Vorbitorii de engleză le-au aranjat de la stînga la dreapta, vorbitorii de ebraică – de la dreapta la stînga (cum și scriu), iar membrii tribului australian Kuuk Thaayorre (despre care am scris anterior, în articolul despre orientarea spațială) au aranjat pozele de la est la vest: dacă se aflau cu fața la sud, pozele erau înșirate de la stînga la dreapta, și invers, dacă erau cu fața la nord. Dacă aveau fața spre est, fotografiile erau aranjate pe masă de sus în jos (înspre corp), și invers, dacă stăteau cu fața spre vest.

Aceste fapte ar demonstra că vorbitorii din culturi diferite văd timpul diferit. Cele mai simple aspecte de percepție temporală pot fi afectate de limbă, spune Boroditsky, citînd un experiment în care se compară exprimarea verbală a duratei în limbile engleză, spaniolă și greacă: englezii vorbesc despre durată folosind termeni care arată lungimea (A fost o conversație scurtă; Întîlnirea nu a fost lungă), în timp ce spaniolii și grecii preferă să folosească termeni care arată cantitatea (cuvinte ca much/mult, big/mare). Cînd li se cere să estimeze timpul în care o linie dispare de pe un ecran, vorbitorii de engleză cred că o linie mai lungă rămîne pe ecran mai mult timp, ceea ce înseamnă că sînt influențați de faptul că ei exprimă timpul folosind termeni care arată lungimea. Vorbitorii greci trebuie să estimeze durata golirii unui container, pe ecran; ei cred că acel container care e mai plin rămîne pe ecran mai mult timp, lucru care ar demonstra că sînt influențați de modul în care descriu ei timpul (cu termeni cantitativi).

Un experiment similar, cu concluzii similare, e descris de Emanuel Bylund și Panos Athanasopoulos. Cei doi lingviști precizează că, în spaniolă, timpul e descris cu termeni pentru volum (spaniolii spun o pauză mică), pe cînd, în suedeză, cu termeni pentru distanță (o pauză scurtă). Pe ecranul unui computer, subiecților spanioli și suedezi li se arată animații ale unei linii care crește încet timp de trei secunde, numai că linia nu are lungimi identice de fiecare dată, iar subiecții trebuie să estimeze durata. Suedezii par să aibă probleme mai mari decît spaniolii pentru că, explică experimentatorii, se așteaptă ca o linie mai lungă să indice o durată mai mare. În schimb, spaniolii se descurcă bine pentru că nu se lasă influențați de lungimea liniei. Animația se schimbă apoi: un vas este umplut încet cu un lichid, numai că nivelul nu coincide de fiecare dată. De data aceasta, spaniolii sînt cei care au probleme cu estimarea duratei, fiindcă se așteaptă ca un volum mai mare să se coreleze cu o durată mai lungă; suedezii se descurcă mai bine, nefiind influențați de volum (noi, în schimb, nu am fi subiecți buni: zicem atît pauză mare/pauză mică, cît și pauză lungă/pauză scurtă!).

Astfel de experimente, destul de dificil de conceput, sînt și mai greu de interpretat, pentru că o mulțime de lucruri inaccesibile experimentatorilor se pot petrece în mintea subiecților. Indiferent cum ai exprima timpul din punct de vedere lingvistic, în realitate el e asociat mereu cu spațiul, și invers. De exemplu: De la Iași la București sînt șase ore. (Asocierea ține de logică, nu de limbă, fapt demonstrat de formula distanței, de la orele de fizică: d = v x t ) Linia de pe ecran, în experimente, merge de la stînga la dreapta (distanță), sau de jos în sus (volum), ceea ce e același lucru: te gîndești la spațiul acoperit. În plus, un subiect inteligent își dă seama că viteza procesului e un factor important și poate să numere în gînd secundele scurse, indiferent de viteză, ca să aprecieze timpul mai corect. Ideea e că prea mulți factori sînt în joc (avem de-a face cu mintea umană, e și firesc) ca să atribui rezultatele experimentului limbii materne a subiecților. Oricum ar fi, sistemul lingvistic din creierul nostru nu trebuie confundat cu gîndirea de care dispunem. O astfel de suprapunere, clară și explicită, va fi supusă atenției cititorului în articolul viitor.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: femei Hopi (wikimedia commons)