Claxoane prelungi, ritmate, başi bubuind din maşini, fete şi băieţi dansînd în stradă, lucru interzis în mod normal de lege, sloganuri despre măreţia Iranului, mesaje de felicitare şi multă speranţă – asta am văzut într-un video filmat cu telefonul mobil, trimis de o amică din Iran. Reacţiile în Iran, după acordul cu marile puteri în privinţa programului nuclear iranian, sînt destul de diferite, în funcţie de încotro te uiţi. Pe stradă, în general, se simte o răsuflare de uşurare şi speranţă.
 
Într-un spaţiu în care de zeci de ani a fost apăsător sentimentul de stare de asediu, politic şi economic, iranienii speră acum că economia îşi va reveni şi că Iranul îşi va consolida ieşirea din izolarea internaţională. E drept, însă, că vechile reflexe de grijă în ce priveşte intenţiile marilor puteri nu i-au părăsit pe iranieni, care nu uită că, în anii de dinainte de revoluţia islamică din 1979, ţara lor era jumulită crunt de resurse. 
 
Dacă în stradă se simte speranţa, în tabăra ultraconservatorilor a fost iniţial un iureş scurt de indignare şi de acuzaţii la adresa negociatorilor. E drept că criticile au fost exclusiv îndreptate spre negociatori, cu mare grijă să nu fie adusă vreo atingere liderului suprem, ayatollah-ul Khamenei, care a dat mandatul de negociere echipei iraniene la masa cu marile puteri. Ultraconservatorii, în ziare şi pe site-urile coordonate de basij – miliţiile de voluntari şi pe cele controlate de pasdaran – gărzile revoluţionare – au reproşat negociatorilor că au făcut prea multe compromisuri, că nu au obţinut ridicarea imediată a embargoului asupra armelor impus Iranului, că verificările AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică) vor fi prea intruzive, ba chiar că au afectat independenţa şi suveranitatea ţării. 
 
Oricum, marja de contestare şi critică este mică pentru ultraconservatori, inclusiv pentru că, de exemplu, foaia de parcurs privind colaborarea în perioada următoare cu AIEA a fost semnată de preşedintele Agenţiei Iraniene pentru Energie Atomică, Ali Akbar Salehi, un cunoscut apropiat al liderului suprem Khamenei.
 
În plus, primele reacţii furibunde ale ultraconsevatorilor au fost brusc diluate cînd a apărut mesajul de felicitare transmis de ayatollah-ul Khamenei echipei de negociere, mesaj care de altfel a dominat prima pagină a ziarelor iraniene. Publicaţia Abrar a titrat „Nu este doar un acord, ci un acord bun“, iar Afarinesh a notat cu satisfacţie: „Furia lui Netanyahu din cauza acordului nuclear“. De altfel, pentru liberalii iranieni, declaraţiile premierului israelian au fost argumente cu care au blocat criticile ultraconservatorilor pe logica „dacă lui Netanyahu nu îi place acordul, atunci sigur este un acord bun pentru Iran“. 
 
Metaforele atît de dragi iranienilor au fost mai mult decît oricînd risipite în presa locală: „Cheia s-a întors, lacătul s-a desfăcut, iar Iranul a zîmbit“ (Aftab-e Yazd), „Înţelepciunea a funcţionat, iar acordul a fost obţinut“ (notează Asrar, cu o aluzie la stilul agresiv al fostului preşedinte Ahmadinejad, care nu a adus rezultatele obţinute acum de negociatorii iranieni), „Cheia prudenţei deţinută de Rouhani s-a răsucit. E începutul epocii iraniene“ (îl laudă pe preşedintele iranian Hassan Rouhani publicaţia Ebtekar), „14 iulie 2015 – Ziua Revoluţiei Diplomaţiei“ (a titrat Etemad), „Asediul s-a încheiat, la fel cei 12 ani de negocieri“ (scrie Qanoon), „Victoria rezistenţei, eşecul sancţiunilor“ (Hambastegi), „Începutul anotimpului speranţei“ (Hamkari Melli), „O zi care marchează începutul“ (Hamşahri), „Un acord eroic“ (Jahan-e Sanat), „O zi bună pentru un acord bun“ (Kaenat), „Soarele străluceşte mai puternic. Un acord bun şi o pace frumoasă la Viena“ (Roozan), „Explozia de bucurie“ (Setareh Sobh), „Lumea a luat în seamă Iranul – o explozie atomică fără bombă“ (Shahrvand), „Victorie fără război“ (Şarq).
 
Pînă şi publicaţiile sportive au avut prima pagină dominată de ştirea acordului. Khabar Varzeshi a scris că „Zarif a înscris golul, Iranul a zîmbit“, referindu-se la ministrul de Externe iranian care a condus negocierile şi adăugînd o analiză asupra efectului acordului asupra sportului iranian. Un alt ziar de sport a publicat un sondaj de opinie, în legătură cu acordul, printre sportivii iranieni, care îl consideră mai toţi pe Zarif un erou. 
 
De altfel, deja foarte popularul ministru de Externe a atins acum un grad formidabil de adulaţie din partea populaţiei, pe care nici un alt politician nu l-a mai obţinut de la fostul preşedinte liberal Rouhani în anii ’90. La fel, actualul preşedinte iranian, conservatorul Hassan Rouhani. 
 
Dincolo de entuziasmul străzii şi al taberei conservatoare şi liberale, acordul din 14 iulie nu rezolvă nici pe departe toate problemele dintre Iran şi marile puteri, nu doar în dosarul nuclear, ci şi în chestiuni care ţin de politica regională. Acordul a pus în gardă deopotrivă Israelul, dar şi statele arabe în frunte cu Arabia Saudită, vechiul adversar al Iranului atît în lupta pentru hegemonie regională, cît şi din cauza diferenţelor religioase (saudiţii se consideră apărătorii islamului sunnit, iar iranienii – ai islamului şiit) suprapuse pe minorităţile sunnite şi şiite din cele două ţări, transformate nu de puţine ori în vîrfuri de lance în teritoriu duşman. 
 
În plan intern, în Iran, dincolo de prevederile acordului, care, din afară, pot fi în egală măsură contestate sau lăudate – depinde de perspectivă şi de tabără –, pentru iranieni pasul cel mai important a fost şansa de a scăpa de măcar o parte din sancţiunile economice care s-au dovedit sufocante şi au afectat mai degrabă populaţia decît marile averi şi marile grupuri de interese iraniene. În plus, iranienii, foarte mîndri de moştenirea lor persană, au manifestat de-a lungul timpului, încă înainte de revoluţia islamică din ’79, o adevărată obsesie ca Iranul să fie recunoscut pe scena internaţională drept un stat respectat, de care trebuie să se ţină seama. 
 
Iranienii au tînjit, fără să admită, în special după o recunoaştere din partea SUA, chiar şi atunci cînd discursul propagandistic antiamerican domina străzile iraniene şi răsunau strigătele, obligatorii la orice manifestare publică, de „Moarte Americii“. Ceea ce au reuşit negociatorii iranieni, într-o delicată calibrare cu ţintele stabilite de liderul suprem Ali Khamenei, a fost nu doar un acord care ar urma să dea o doză de oxigen economiei iraniene, dar şi un sentiment larg răspîndit în ţară că Iranul nu mai este tratat ca un paria, lucru extrem de important într-o ţară în care naţionalismul, subiectivismul şi emoţiile domină şi transformă politica, într-un mod greu de înţeles pentru occidentali. 
 
Acordul din 14 iulie, cel puţin din punctul de vedere al regimului iranian, chiar dacă a fost un prim pas mare, va fi cel mai probabil urmat de paşi mai mici şi precauţi. Orice mişcare percepută ca revoluţionară poate sufoca şi anula rezultatul din 14 iulie, pentru că în Iran încă persistă un profund sentiment de neîncredere în intenţiile exteriorului, iar dincolo de extreme, fie ele liberale sau ultraconservatoare, majoritatea iranienilor, cetăţeni, funcţionari, soldaţi sau politicieni, vrea schimbări în ce priveşte nivelul de trai, o relaxare a politicilor sociale, dar fără să fie ştirbite identitatea, tradiţiile şi felul de a fi „iranian“ de acum. 
 
Deschideri foarte mari şi rapide spre exterior pot oferi muniţie ultraconservatorilor. În tot acest peisaj complicat, nu e întîmplător că acela care, conform legii şi practicii exersate de la revoluţia islamică pînă acum, e liderul suprem, încearcă să menţină un delicat şi dificil echilibru pentru supravieţuirea regimului între cererile străzii şi cererile de multe ori diametral opuse ale diverselor centre de putere iraniene ori ale partidelor. Nu întîmplător, prin mesajele de după acord, Khamenei a oferit tuturor cîte ceva. A confirmat implicit că e vorba de un acord în interesul Iranului, lăudînd eforturile negociatorilor, dar a semnalat şi ultraconservatorilor că rămîne vigilent şi că Iranul nu se va transforma peste noapte, spunînd că unele dintre marile puteri cu care s-a negociat acordul nu sînt demne de încredere, aluzie la SUA, conform mantrei obligatorii a regimului din ’79 pînă acum. Un alt semnal de calmare dat de liderul suprem ultraconservatorilor a fost cînd a menţionat că prevederile acordului trebuie atent analizate, iar după ratificare e nevoie de o vigilenţă maximă pentru ca celelalte semnatare să nu înşele Iranul. 
 
În fapt, acum, imediat după obţinerea acordului nuclear, s-a declanşat o nouă luptă între conservatori şi liberali cu ultraconservatorii, o luptă în care timpul este esenţial. Pe fondul entuziasmului şi susţinerii populare, conservatorii speră la efecte economice pozitive cît mai curînd, deşi primele sancţiuni majore ar putea fi ridicate abia în prima jumătate a lui 2016, dacă raportul AIEA de la sfîrşitul acestui an arată că Iranul respectă foaia de parcurs stabilită. 
 
Conservatorii încearcă să obţină cît mai mult capital prin anunţuri de genul „vom relua rapid producţia şi exportul de ţiţei“, o afirmaţie doar în parte conformă cu realitatea dură că, din cauza sancţiunilor, Iranul stă prost la capitolul tehnologie de exploatare a resurselor de gaz şi petrol, şi are o situaţie aproape catastrofală în ce priveşte rafinarea pentru că utilajele sînt extrem de vechi. Aşadar, Iranul are rapid nevoie de investiţii străine, în special în tehnologia pentru domeniul energetic. Iar dacă vin, aceste investiţii străine, mai ales de la mari companii americane, ele trebuie ambalate cu grijă în aşa fel încît iranienii să nu aibă senzaţia că se repetă istoria de dinainte din ’79, cînd companii britanice, de exemplu, controlau de facto şi făceau legea în teritoriile iraniene în care se aflau zăcămintele. 
 
În acelaşi timp însă, cu cît efectele acordului întîrzie în plan economic – în buzunarele iranienilor – cu atît se consolidează poziţia ultraconservatorilor care vor să demonstreze că dialogul cu marile puteri şi în special cu SUA a fost şi este inutil, dacă nu chiar nociv pentru Iran. 
 
Carmen Gavrilă este redactor la Radio România. 
 
Foto: wikimedia commons