Cu un an în urmă, juriștii și experții dezbăteau pe tema procedurii de destituire a președintelui american: este, în primul rînd, o chestiune juridică sau una politică? E, desigur, o chestiune care se încadrează în ambele categorii; iar aspectul politic nu ridică nici un fel de problemă. Conform Constituției SUA, politicienii, nu tribunalele, trebuie să decidă dacă un președinte a comis „crime grave și delicte” – și, foarte important, dacă un șef de stat reprezintă un pericol actual pentru republică.

Cu mai puțin de două săptămîni înainte ca Joe Biden să-l înlocuiască pe Donald Trump la șefia Casei Albe, dezbaterea a ajuns din nou la ordinea zilei. Nancy Pelosi, purtătorul de cuvînt al Casei Albe, a explicat limpede că președintele ar trebui demis din funcție, fie de către cabinetul său, în baza amendamentul al 25-lea, fie prin procedura de destituire.

Asaltul violent, încurajat de Trump, asupra Capitoliului SUA reprezintă ceva nou și dezonorant în istoria Americii. Chiar dacă Biden va fi învestit pe 20 ianuarie, oficiul președinției nu e în siguranță, cîtă vreme se află pe mîna lui Trump. Trump trebuie destituit (din nou), suspendat din funcție și împiedicat să mai ocupe vreodată funcții publice.

Congresul are dreptul, dar nu și datoria, de a lansa procedura de destituire. Uneori, e posibil ca legislativul să tolereze anumite încălcări ale președintelui, atunci cînd consideră că prețul luării de măsuri e prea mare față de beneficii. Dar asta nu e valabil în cazul de față.

Dacă actul pedepsirii unui funcționar public trimite un mesaj despre angajamentul moral al unui sistem politic, neaplicarea unei pedepse justificate transmite mesajul opus. Votînd în favoarea achitării lui Trump – după ce Camera Reprezentanților a lansat, anul trecut, procedura de destituire împotriva sa, în urma scandalului din Ucraina –, senatorii republicani au dat de înțeles că sînt de partea unui infractor de profesie, orice s-ar întîmpla. Susținători ai lui Trump, precum senatorul de Maine Susan Collins, au sperat că Trump va învăța o lecție de pe urma acestor proceduri. Ceea ce s-a și întîmplat: Trump a învățat că, atunci cînd îi obligă pe alții, ilegal, să îi facă favoruri și cînd falsifică alegerile în favoarea sa, nu există nici o consecință.

Amintiți-vă de conversația telefonică „perfectă” purtată de Trump, în vara lui 2019, cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski, pe care l-a amenințat cu retragerea susținerii militare a SUA, dacă Ucraina nu anunță lansarea unei investigații cu privire la fiul lui Joe Biden, Hunter. După ce a scăpat basma curată din acest abuz în funcție, Trump a mai purtat o conversație telefonică perfectă în iarna anului 2020, cînd a încercat să-l oblige prin șantaj pe ministrul de Interne republican al Georgiei, Brad Raffensperger, să falsifice rezultatul alegerilor recente din noiembrie în favoarea sa. Toți republicanii care au condamnat cea de-a doua convorbire telefonică ar trebui să se întrebe de ce au trecut-o cu vederea pe prima.

Dacă asaltul asupra Capitoliului rămîne nepedepsit, republicanii din Congres vor da de înțeles că sînt complici la crimă, o dată în plus. Mesajul va fi că e pe deplin acceptabil ca un președinte în funcție să incite la violență împotriva unuia dintre cei trei stîlpi politici ai republicii.

Unii se tem că o a doua procedură de destituire și o interdicție permanentă de a ocupa funcții publice nu ar face decît să provoace „electoratul” lui Trump. Dar acest argument nu mai stă în picioare. Indiferent ce vor face sau nu democrații sau republicanii oarecum responsabili, precum senatorul Mitt Romney, Trump și majoretele sale din mass-media de extremă dreapta vor continua să instige în aceeași direcție.

În fond, populismul de extremă dreapta nu ține cont de realitate: numărătoarea reală a voturilor e, practic, irelevantă pentru cei care se consideră „americanii adevărați” (și, ca atare, singurii care contează). Mobilizarea acestor presupuși „americani adevărați” împotriva unor elite infame și a unor minorități (care ar trebui să se întoarcă în „țările de rahat” din care provin) a fost modelul politic al lui Trump de la bun început; la fel, modelul său de afaceri, ca dezvoltator imobiliar, s-a bazat pe fraudă și pe înșelăciuni. Prea mulți derbedei MAGA (Make America Great Again) și oportuniști republicani au investit în această întreprindere politică, iar o mică răzmeriță și cîteva cadavre în Washington DC nu sînt suficiente pentru a-i convinge să renunțe la acțiuni.

Pe lîngă destituire, este esențial ca lui Trump să i se interzică definitiv să mai participe la viața politică. Chiar dacă asta implică îngrădirea permanentă a drepturilor politice elementare ale unui individ, multe democrații admit totuși o astfel de posibilitate. Potrivit Constituției germane, bunăoară, cei care abuzează de libertatea de expresie și de alte libertăți fundamentale, în scopul subminării democrației liberale, pot fi decăzuți din drepturi. Această prevedere nu a fost pusă în aplicare niciodată pînă la capăt, ceea ce e parțial explicabil prin faptul că neonaziștii, pentru care era gîndită această decădere permanentă din drepturi, erau deja scoși din circuitul politic, în urma unor condamnări penale.

O interdicție permanentă e, fără îndoială, greu de împăcat cu una dintre premisele fundamentale ale democrației: oamenii își pot schimba modul de a gîndi. Contrar afirmației făcute de Hillary Clinton – cu ocazia neinspiratului ei discurs din 2016, în care descria electoratul lui Trump ca pe o „șleahtă deplorabilă” –, nimeni nu e cu totul „irecuperabil”. Dacă vă numărați printre numeroșii susținători ai restaurării dreptului de vot pentru delincvenții condamnați, cum ați putea justifica o interdicție împotriva cuiva ca Trump? Ce ne facem dacă Trump se căiește și se reinventează? Nu ar trebui să fim consecvenți și să refuzăm interdicțiile permanente împotriva oricui?

Dar această căință e, se vede bine, improbabilă. Trump a încercat să submineze procesul democratic cu perseverență. Ceea ce nu e doar o crimă gravă oarecare sau un delict, și nici nu se compară cu vreo afacere încheiată înainte (și în timpul) mandatului său de președinte, pentru care ar putea fi urmărit în justiție. Dacă un jucător refuză să respecte regulile jocului (mai ales reguli elementare precum „candidatul cu cele mai multe voturi cîștigă”), e perfect legitim ca acel jucător să fie exclus.

Ar accepta oare republicanii o astfel de mutare? Mulți dintre ei, precum senatorii Josh Hawley din Missouri și Ted Cruz din Texas, au pariat întregul lor capital politic pe îngenuncherea în fața unei mișcări americane de extremă dreapta în plină expansiune. Alții însă caută, poate, o cale de scăpare din abisul trumpian. Asaltul Capitoliului a demonstrat că nu poți avea QAnon à la carte; nici Trump și nici colaboratorii săi republicani nu pot controla forțele pe care le-au dezlănțuit. Revoluția își devorează întotdeauna copiii – uneori, chiar și pe părinți. Dacă republicanii nu reușesc să se detrumpifice imediat și pe deplin, vor trăi asta pe pielea lor – nu înainte însă ca situația să se înrăutățească și mai tare, mult mai tare.

Jan-Werner Mueller, profesor de Științe Politice la Universitatea Princeton, este membru al Institutului de Studii Avansate din Berlin și autor al volumului în curs de apariție Democracy Rules (Farrar, Straus and Giroux, 2021).

Copyright: Project Syndicate, 2021

traducere de Matei PLEȘU