„Cînd am venit aici, acum opt ani, ştiam să spun doar «Ciao!» şi «Buon giorno!». Am venit la o prietenă care muncea deja în Milano, ca menajeră. Se ducea acasă la oameni, făcea curat şi ce mai era nevoie, şi cîştiga ceva bani. Muncea fără contract, fără nimic – asta funcţionează prin cunoştinţe, aflam una de la alta cînd apărea cîte o adresă nouă. Aşa am început şi eu să lucrez, în locul ei, cînd avea alte obligaţii. Cum habar n-aveam de limbă, mergeam cu metroul sau autobuzul, arătam adresa scrisă pe o bucată de hîrtie şi oamenii îmi spuneau unde să cobor. Stăteam patru femei în aceeaşi cameră. Mîncam, de obicei, iaurt cu biscuiţi, că de altceva nu aveam bani.

Acum am vreo zece case unde mă duc să fac curat. Am ocupate cam toate zilele săptămînii, în afară de joi după-amiază, dar vreau să găsesc de făcut curăţenie şi atunci. O parte din bani îi trimit părinţilor. Sînt pensionari de CAP, vai de capul lor. De întors în ţară, nici nu mă gîndesc. Şi aici e viaţa grea şi oamenii îşi pierd locurile de muncă pe capete, dar în ţară e dezastru. Plus că, dacă o să am copii, vreau să facă şcoala aici.“

Elena îşi permite acum să stea cu chirie într-o garsonieră, împreună cu o prietenă, la Milano. Deşi în oraş sînt mii de români, spune că mai degrabă îi evită. „Românii vor tot timpul să-ţi tragă ţeapă. N-am văzut oameni mai invidioşi şi mai răi. De-aia ne privesc şi ăştia aşa cum ne privesc.“ În sfîrşit, aceeaşi litanie a urii de sine pe care o auzi zilnic şi în România. Semn că nu e suficient să schimbi locul – oriunde te-ai duce, porţi ţara cu tine. Cu tot cu resentimentele şi neîmplinirile ei.

Coşmarul întoarcerii acasă

Inventivitatea românilor pentru a supravieţui şi a cîştiga ceva bani în Italia atinge proporţii incredibile. Cu o asemenea voinţă, ar putea foarte bine să construiască o ţară de la zero. Învaţă să trăiască cîte opt într-o cameră. Îşi pun pe ei trei bluze şi două geci cînd îşi vizitează rudele din ţară, ca să nu plătească mai mult pentru bagaje pe cursele low-cost („ei, nu economisesc mulţi bani, dar şi 5 euro sînt buni, le mai cumperi la copii o gelată“). Tapetează ferestrele şi uşile cu prosoape şi ziare, să nu intre frigul şi să crească factura la încălzire. Fac mîncare din mai nimic şi, dacă e nevoie, se hrănesc cu pîine goală. Devin experţi în magazine cu preţ redus, oferte de sezon şi pieţe cu zarzavaturi ieftine. Îşi transmit hainele vechi de la unul la altul. Muncesc de se spetesc, cîte 10-12 ore pe zi, fac de toate, numai de muncă să fie. E o cursă contra-cronometru în faţa unui gînd care îi înspăimîntă: întoarcerea acasă sau imposibilitatea de a mai trimite bani în ţară. 

Practic, după primii ani petrecuţi în Italia se formează o specie de oameni care s-ar putea adapta şi în Sahara sau la Polul Nord. Nu există o condamnare mai categorică a eşecului nostru colectiv de a închega o naţiune în ultimii 20 de ani decît acele cuvinte scrîşnite, rostite de ei ca o sfidare: „Mai bine mor decît să mă întorc acasă!“. 

„Sono tutti romeni, eh?“

La vreo 12 km de Milano, lîngă orăşelul Melegnano, se află pensiunea agroturistică Cascina Santa Brera. De fapt, e ca un sat în miniatură: pe lîngă pensiune există o grădină mare de zarzavaturi, seră, o fermă de vaci, găini şi măgari. Produsele obţinute în grădină şi la fermă sînt vîndute în localităţile din jur.

Cum se întîmplă adesea, printre muncitori întîlneşti mulţi români. Daniel are grijă de „caneria“, crescătoria de cîini. Grigore, român din Basarabia, face de toate, cu o putere de muncă uluitoare: are grijă de animale, aduce lemne din pădure şi le taie, vopseşte şi repară mobila, văruieşte camerele, îi face mici servicii proprietarei – de dimineaţă pînă seara. Soţia lui se ocupă de curăţenie, gospodărie şi primirea turiştilor, ajutată de o altă româncă, Paulina.
Aşa se face că şoferul italian venit pentru prima oară la Cascina să ducă la oraş nişte ouă se uită în jur, la angajaţi, şi zîmbeşte cu subînţeles: „Sono tutti della Romania, eh?“.

Grigore şi soţia muncesc fiecare cîte două ore în plus pe zi, în afara programului de lucru obişnuit, drept plată pentru apartamentul pe care îl ocupă: asta e chiria lor. Băiatul lor, acum de zece ani, a venit cu ei în Italia cînd era mic. Fetiţa, Giovanna, s-a născut aici: numele i-a fost dat în cinstea ţării unde a văzut lumina zilei. Chiar dacă ar vrea să se întoarcă – deşi nu au astfel de gînduri – e prea tîrziu: copiii urmează şcoala în Italia şi, pentru ei, aceasta înseamnă patria, prietenii, colegii şi viitorul. Părinţii şi-au format un cerc de prieteni, români de pe ambele maluri ale Prutului, ba au prin peninsulă şi ceva rude. Trăiesc concomitent în Italia şi acasă. Această reţea românească de rude-consăteni-cunoştinţe a făcut posibil ca, în mai puţin de un deceniu, în peninsulă să apară o proaspătă minoritate venită de undeva din Est, care va supravieţui aici, probabil, cît va exista statul italian. Cînd mergi pe stradă, e imposibil să nu auzi cel puţin o conversaţie în româneşte. La fel în supermarketuri, magazine, baruri, metrou. Ca să nu mai vorbim de italienii care îţi declară, imediat ce te-au cunoscut: „A, România! De-acolo e prietena mea.“ sau „A, avem şi noi o româncă, baby-sitter. Foarte de treabă“.

Cînd te pui în pielea italienilor, le înţelegi perplexitatea: trebuie să digere, într-un timp scurt, ideea stranie că printre ei s-a mai născut o comunitate, de care, odinioară, nici nu auziseră. O desfăşurare a faptelor pe care nimeni n-ar fi bănuit-o cu vreun deceniu-două în urmă. 

Grappa moldovenească

Dacă imaginea românilor în presa italiană e adesea simplistă, lipsită de nuanţe, cel puţin la fel de fals se dovedeşte portretul pe care presa noastră îl face italienilor: oamenii care discriminează şi nu privesc cu ochi buni comunitatea românească. Cam jumătate de Italie e atît de pătrunsă de stîngism corect politic, încît i-ar face pe scandinavi de ruşine. Uneori par propria lor caricatură. Cînd îi asculţi, ai impresia că ai nimerit printre partizanii din ultimul Război Mondial. Trăiesc cu senzaţia stării de asediu şi sînt înconjuraţi, după părerea lor, de „fascişti“: Berlusconi, guvernul, autorităţile, finanţiştii, Biserica Romano-Catolică, presa şi italianul de rînd, care „a rămas fascist în inima lui“. Pentru această jumătate de ţară, românii sînt noile victime favorite, inocenţii care trebuie apăraţi, la concurenţă cu africanii şi musulmanii. Pe cît de pripiţi sînt ceilalţi în condamnare, pe atît de hotărîţi sînt aceştia să le găsească scuze românilor pentru orice. Dacă „victimele“ sînt, pe deasupra, şi ţigani, partizanatul se intensifică. Între o grevă generală şi o demonstraţie studenţească, nimic nu e mai potrivit, ca să-ţi pună sîngele protestatar în mişcare, decît un lanţ uman în faţa unei tabere de ţigani, înainte de evacuare, sau un concert rock în numele toleranţei. Irene, proprietara de la Cascina Santa Brera, nu ascunde faptul că şi-a ales unii angajaţi special dintre non-italieni, în numele sfintei diversităţi. „Sîntem o gospodărie diversă, internaţională. La noi se vorbesc vreo cinci limbi“ – se mîndreşte ea. Ca să aducă diversitatea pe noi culmi, pe lîngă români şi ruşi, vrea să primească şi cîţiva refugiaţi din Congo. Desigur, lipsea elementul african.

Între timp, românii de la fermă dau o petrecere pentru o zi de naştere. Ca acasă, se încinge grătarul, se aduc platourile cu salată boeuf şi ouă umplute. Şi, păstrată doar pentru momente speciale, se aşază pe masă sticla de doi litri, fostă de Cola, acum de ţuică „de la tata, făcută-n casă“. „Asta-i grappa adevărată, fraţilor! Nu e pentru oricine. Grappa moldovenească!“ Se simt bine. Vorbesc o română presărată cu cuvinte italiene şi, cîteodată, o italiană cu accent moldovenesc. „Nu ştiu cum se întîmplă – spune cineva –, dar de la un timp m-am trezit că gîndesc italieneşte. Acum trebuie să traduc în gînd ca să vorbesc româneşte. Dacă mie mi se întîmplă asta, îţi dai seama cum e pentru copiii ăştia ai noştri, crescuţi în Italia?“