– poveşti cu adolescenţi –
Urmărirea
„Să nu te prind că-mi vii mirosind a fum acasă!“ zise T. imitînd-o pe maică-sa, în timp ce îşi ţinea ţigara cu o frunză, să nu îi miroasă degetele a tutun. Aruncă ţigara pe jos sictirit, nu înainte de a mai trage un fum ca să ajungă la filtru, să nu se facă risipă. După, îşi caută în ghiozdan pacheţelul cu şerveţele umede parfumate şi gelul antibacterian şi se spală pe mîini. Apoi se parfumează. „Gata, e bine? Mai miroase?“ şi îşi întinde mîna înspre mine. Îi zic că am nasul înfundat, ca să scap de misiune. Îmi face semn să îl urmez şi mergem la chioşcul din faţa casei lui. Cere un pachet de gumă şi începe să molfăie. „Aoleu, aşa mi s-a luat de femeia asta. De parcă ea nu fumează. Aşa persecuţie?“ Îmi povesteşte că ieri i-a zis că acasă e ca la hotel, s-a luat de el că nu trece pe acasă decît ca să doarmă cîteva ore şi să mănînce. Nici bani de ieşit nu mai vrea să îi dea. T. zice că e nasol, că nu se descurcă deloc cu banii, mai ales că iar s-au scumpit ţigările. Se gîndeşte să se apuce de pariuri sportive, că la cazino nu poate intra că e prea scund şi mic şi nu îl lasă paznicii.
Au trecut doi ani de atunci, T. e în clasa a XI-a acum şi mama lui T. ştie că odrasla ei fumează. A încercat să-l facă pe T. să se lase de fumat, dar nu a reuşit. În casă au încercat toţi trei să se lase – mamă, tată şi copil. Au ţinut pactul şi încă îl mai ţin, teoretic, deşi, într-o zi, întorcîndu-se de la tenis, T. şi-a găsit mama fumînd în hamacul familiei. De atunci, T. merge la toate majoratele şi are bani de buzunar suficienţi pentru stat în oraş şi pentru ţigări. Mama lui T. nu vrea ca tatăl lui T. să afle că ea nu se poate lăsa de fumat. Aşa că T. este acum un om fericit. Mai face bani şi singur, dar mai mult îi pierde. A început să meargă la sală şi să mănînce proteine şi s-a mai înălţat, a făcut şi nişte muşchi pe care îi imortalizează cu noul lui smartphone de ultimă generaţie şi îi afişează pe Facebook. Paznicii din cazinouri îl lasă, din cînd în cînd, suficient de multe ori cît să lase prin cazino oareşce sume mai mari decît cîştigurile. Dar lui îi place treaba cu ruleta şi uneori chiar face suficienţi bani să o scoată „pe banii lui“ pe A. în oraş.
Lupta
Din cînd în cînd, mă sună prietena „din turn“ (aşa îi zicem şi vă voi explica de ce, în continuare), disperată, lamentîndu-se, înjurînd, ţipînd, plîngînd – depinde, uneori afişînd numai una dintre manifestările astea, alteori, din nefericire pentru mine, pe toate. Maică-sa e strictă şi o pedepseşte constant, îmi spune O., care, deşi a făcut 18 ani, nu poate sta în oraş mai tîrziu de ora 10. În caz contrar, dacă nu ajunge la ora 10 fix ori mai devreme, dacă întîrzie fie şi cinci minute, mama ei îi confiscă telefonul şi laptopul şi le pune în seif. Dacă întîrzie mai mult de cinci minute, nu mai are voie să iasă în oraş două săptămîni. Ultima oară, acum vreo trei săptămîni, a ajuns acasă la 10 fix de la un majorat, dar era puţin ameţită, că dăduse un shot de tequila. N-am mai văzut-o pe afară de atunci, dar am vorbit la telefon cu ea acum o săptămînă, să-mi spună că a spart combinaţia de la seif şi că a desenat slide-urile de la o prezentare Powerpoint pe foi A4, că nu avea pe ce să facă prezentarea. Mi-a zis că nu mai suportă şi că vrea să sune la Protecţia Copilului. Dar îi e frică. Mi-a zis că o dor ochii de la atîta citit, că altceva n-are ce să facă în casă şi că a terminat de citit cărţile din bibliotecă. Ieri m-a sunat să îmi spună că a fugit de acasă. Că iarăşi s-a certat cu maică-sa din cauză că are două medii de 9 şi nu o să-i iasă media generală 10. A fugit pe la bunici, prin Maramureş, a luat trenul frumos şi acum e acolo bine-mersi. A zis că nu vrea să se mai întoarcă şi nu ştie ce să facă în viitor, că nu o mai suportă pe maică-sa.
Ştiu pe cineva care doarme pe acasă vreo două nopţi pe săptămînă, de regulă. În rest, doarme pe unde apucă, mai mereu petrece – cînd albeşte nopţi, n-are nevoie de pat. Îl întreb ce zice mama lui de asta. „A! Lu’ maică-mea nu îi mai pasă, ştie că sînt vagabond, ştie că-s cîine rău şi că rup lesa!“ îmi spune rîzînd. Îl întreb de unde face rost de bani să îi ajungă pentru cluburi şi cafenele şi îmi zice că are el treburi de băiat deştept. Îi mai dă şi taică-su bani, că ai lui sînt divorţaţi şi el încearcă, dîndu-i banii ăştia, să îşi mai spele din păcate şi din vina pe care o mai resimte din cînd în cînd, remuşcare cauzată de faptul că nu are grijă de el. Cînd se simte singur, o sună pe prietena lui, cu care se împacă şi se desparte de vreo trei ori pe săptămînă. „N-o iubesc, dar merge, face maică-sa o ciorbă de perişoare faină şi, în plus, ea e şi mai faină! Nu maică-sa, ea. E de-aia cu peste 1000 de like-uri la o poză pe Facebook. Să te uiţi să o cauţi şi tu şi să vezi dacă nu e bună...“
Strategii
R. îşi stinge ţigara, apăsînd hotărît în scrumieră. Mai ia o gură de cafea şi le zice tuturor de la masă: „Eu i-am prostit. Trebuie să ştii să îi educi tu pe ei, nu ei pe tine.“ Şi apoi îi face cu ochiul lui E., care îl ascultă cu ochii mari. „Măi, nu ştiu cum reuşiţi voi. Eu nu pot. Mă ţin din scurt rău. Eu trebuia să fiu acasă acum deja...“ Altul întreabă cînd să mergem la mare, pe cînd una se plînge de cum trebuie să spele rufe două ore pe zi ca să iasă la un suc. Ne zice tuturor că altfel nu ştie cum să facă, pentru că ai ei îi zic că trebuie să muncească pentru tot în viaţă. „E obligaţia lor de părinţi să îmi dea lucrurile de care am nevoie.“ Şi cu asta îşi încheie pledoaria nervoasă. D. zice că stă cu sora ei mai mică şi are grijă de ea, fapt care o îndreptăţeşte la ieşitul în oraş măcar de trei ori pe săptămînă. La masă sînt vreo 18 adolescenţi. Se vorbeşte despre plecatul la mare după ce se termină şcoala. Gaşca se micşorează şi din 18 vin vreo şapte, dintre care doi sînt cu semne de întrebare. Se pune problema unde e de mers şi se decide cu uşurinţă. Mamaia e plină de cluburi faine. Cu destinaţia aleasă, mai rămîne de găsit cazare şi de făcut rost de bani. Toţi stabilesc să ceară bani pentru 12 zile şi se gîndesc la tactici cît mai bune ca să facă rost de cît mai mulţi.
Resemnarea
Doamna Margareta E. este vecina mea de cîţiva ani. Are o fată de 19 de ani, Marina, care a renunţat la ideea de a da la facultate şi a decis să rămînă acasă, să stea cu mama ei. A renunţat pentru că nu a luat bacul şi nu mai vrea să îl dea. I-a fost de ajuns cît s-a chinuit cu liceul şi Marina e convinsă că sistemul nu o vrea şi nici ea nu vrea să facă parte din acest sistem defectuos. Dacă şi-ar lua un job, nu ar putea să stea seara tîrziu în oraş – spune ea, întristîndu-se la gîndul că ar putea pierde o noapte dormind. Marina „fumează ca o şerpoaică“, după spusele mamei ei, dar „măcar nu fumează etnobotanice, d-alea periculoase“. Marina mi-a zis că a descoperit iarba la liceu şi că are pe cineva care îi aduce marfă bună şi m-a întrebat dacă mă interesează, că-mi face rost. Am întrebat-o dacă nu e scumpă, mi-a zis că e, dar poate să fie cît o fi, că îi dă prietenul ei bani. Doamna Margareta e tristă că fiica ei şi-a găsit „un arab“ şi ea crede că nu e a bună. Dar o lasă pe fiica ei să trăiască liber, că ea nu a putut, şi copilul ei merită. „Înainte de prietenul ăsta pe care şi l-a găsit, n-o duceam tare bine. Dar acum e fericită, şi ce îşi doreşte un părinte mai mult decît să îi fie copilul fericit? Acu’ nu ştiu dacă chiar a făcut bine şi face bine, dar pînă acum îi merge mai bine decît mi-a mers mie, e mai deşteaptă decît mine, aşa că o las în pace. Mai îmi dă emoţii uneori fata asta, dar, serios, să ştii că nu e copil rău.“
Motive
Am întrebat mulţi tineri de ce au nevoie ca să se simtă fericiţi şi să îşi considere viaţa una plăcută, agreabilă. Peste tot am primit acelaşi răspuns. Socializarea reprezintă, fără doar şi poate, una dintre cele mai mari nevoi ale noastre, se manifestă foarte evident şi, dacă nu e satisfăcută, poate avea urmări destul de grave pentru psihicul neintegratului. Dar socializarea implică spaţii de socializare, unde, din păcate, consumaţia e pe bani (parcurile nu prea mai sînt la modă de la o anumită vîrstă), şi mai implică atingerea unui anumit nivel, al unui anumit statut în ochii persoanelor pe care le vrei în grupul tău sau în grupul din care vrei să faci parte. Şi ca să atingi acel nivel, îţi trebuie mai mult decît să fii tu ca atare, aşa cum eşti acasă la tine în cameră. E nevoie să ieşi în evidenţă, să ai ceva al tău, să ai bugetul şi personalitatea suficient de flexibilă ca să te faci plăcut.
Nu o să vorbesc despre frica de singurătate, dar mulţi mi-au mărturisit că, în secret, le este frică să fie singuri. Şi tot ceea ce fac este ca să scape de sentimentul copleşitor de singurătate.
Final
7,31 dimineaţa, luni, ora de biologie. Iar am întîrziat. Azi am întîrziat un minut, trebuia să fiu la şi 30 în clasă. Se poate spune că progresez. Absenţa e luată, biologia – neinteresantă, aşa că mă întorc din drumul către clasă şi mă duc să îmi iau o cafea de la furgoneta din faţa liceului. Nici dacă le-aş face reclamă la mall-uri nu ar putea avea mai mulţi clienţi decît au: adolescenţii chiauni de somn beau tare multă cafea, ca să reziste chinului învăţării şi să n-adoarmă în timpul preţiosului proces de predare derulat de profii puţin sau mai mult sătuli de feţele noastre (da, sentimentul acesta copleşitor devine reciproc, mai ales la sfîrşitul anului şcolar).
Mă întorc apoi tîrîndu-mi tenişii prin băltoace. A plouat, am dormit prost şi mă dor picioarele de la alea 15 ture în jurul şcolii, de la proba de la sport. Nu ştiu dacă au fost 15, poate exagerez, dar cert e că au fost suficiente ca să nu mai vreau să mă mai mişc o vară întreagă. Îl salut pe nenea portarul iarăşi, am uitat că i-am dat bună dimineaţa mai devreme, şi mă întreabă cît ne mai ţin ăştia la şcoală. Îi răspund „să sperăm că nu cît e nevoie“ şi zîmbesc, apoi îmi tîrăsc picioarele obosită pînă în gang, unde mă întîlnesc cu trei colege care fumau nervoase. O aud pe A. nervoasă şi o văd dînd din mîini, deşi mai aveam ceva pînă să ajung lîngă ea. Ţipă dintr-odată:
– Băi, şi am zis că mă las de fumat! Numai de nervi fumez!
Mălina Amortoaie are 17 ani şi e elevă la Colegiul „Sf. Sava“ din Bucureşti.
Foto: L. Muntean
