„Studiul feluritelor ramuri ale aceluiaşi trunchi etnic este firesc şi dătător de energii pentru cei care-l întreprind. Cultura naţională, în care se varsă în cele din urmă toate informaţiile astfel adunate (…), îl hrăneşte binevenit şi darnic pe fiecare cu bucurii şi întristări care-i adîncesc şi lămuresc identitatea. Atîta timp cît nu vedem în ea nimic deasupra sau diferit de o hrană a sufletului şi a minţii (…), ea trebuie salutată.“

Acesta este gîndul/sentimentul/senzaţia cu care ieşi din expoziţia deschisă între 5 februarie şi 2 martie 2014, în Sala „Irina Nicolau“ de la Muzeul Ţăranului Român. Expoziţia realizează, în afară de această performanţă de a fi „o hrană a sufletului şi a minţii“, „binevenită şi darnică“, de „a-ţi adînci şi lămuri identitatea“, o temerară şi aproape imposibilă transpunere în spaţiul muzeistic a unei aventuri sociologice, etnografice, istorice şi politice, petrecute în urmă cu şapte decenii. Temerară şi aproape imposibilă, fiindcă pentru reconstituirea ei în scris, Sanda Golopenţia, din care am citat mai sus, a avut nevoie de patru ani de muncă şi de spaţiul a două volume masive, însumînd 1500 de pagini, pe care le-a publicat în 2006, la Editura Enciclopedică din Bucureşti, sub titlul Românii de la est de Bug, rezervîndu-şi cu devoţiune exclusiv rolul de editor şi lăsîndu-l pe cel de autor lui Anton Golopenţia (1909–1951), cunoscut (astăzi, tot graţie ei!) sociolog român, membru al Şcolii Gusti, întemeietor şi conducător de instituţii, mort în închisoare, ca una dintre primele victime ale comunismului din elita intelectuală românească. Este vorba anume de o expediţie desfăşurată de-a lungul a doi ani şi o lună, în condiţii de război, între decembrie 1941 şi februarie 1944, avînd drept scop identificarea locuitorilor de origine română din peste 60 de sate de dincolo de Bug, în Ucraina aflată atunci sub ocupaţie germană. Anton Golopenţia, care era, la vremea respectivă, director al Oficiului de Studii din Institutul Central de Statistică, este protagonistul principal al acestei expediţii şi personajul principal al expoziţiei de la MŢR, înconjurat, desigur, de echipa – totalizînd 15 cercetători, toţi sub 30 de ani – cu care pleacă într-o misiune exclusiv ştiinţifică, dar cu implicaţii şi conexiuni de la un punct încolo dramatice, şi peste numai cîţiva ani – tragice.

Spuneam că este neverosimil cum au reuşit curatorii expoziţiei de la MŢR, sub coordonarea, e drept, foarte experimentatei Ioana Popescu, să rezume şi să transpună esenţialul din cele 1500 de pagini de construcţie pe cît de complexă şi exhaustivă, pe atît de minuţioasă, fără să piardă din vedere, nici o clipă, nici mintea, nici sufletul, nici informaţia de o bogăţie imposibil de rezumat, şi nici palpitul nemijlocit al unei vieţi de care ne despart mai bine de şapte decenii.

Scrisă – cum ne-a obişnuit Muzeul, în cei 23 de ani de existenţă a sa – pe hîrtie de sac, cu un scris copilăros, de mînă, cu săgeţi trasate cu cretă colorată, micul portret al personajului principal, ritmînd, muzical, ansamblul, cu mici dosare colorate, legate cu sfoară, spicuind subtil accente, hărţi, fotografii, naraţiunea aceasta remarcabil de sintetică, esenţă de esenţă, nu pierde din vedere nimic. Nu pierde din vedere – ceea ce e o performanţă în sine, dată fiind bogăţia de fapte – naraţiunea principală: existenţa latentă a arhipelagului de românitate de dincolo de Bug, pe care misiunea echipei de la Institutul Central de Statistică vine să-l trezească la viaţă şi la conştiinţă de sine, parcă, ademenindu-i locuitorii cu un anunţ în litere slavone şi cuvinte româneşti, cum că Guvernul român le trimite daruri, lor şi numai lor; aşteptarea aprobării de intrare în Ucraina, în timpul căreia aceşti vestitori, neobişnuiţi să piardă timpul, îşi fac mîna, dincoace, deci, de Bug, în Transnistria; distribuirea cadourilor sub influenţa cărora subiecţii nu doar că-şi declară identitatea, dar permit expediţionarilor să achiziţioneze obiecte atestînd specificul românesc al traiului în zonă; aducerea la Bucureşti, în vederea unei expoziţii, a acestor obiecte; donarea lor către Muzeul de Artă; restituirea lor, după Război, către Uniunea Sovietică, socotite fiind pradă de război; arestarea, anchetarea şi condamnarea protagoniştilor principali; moartea în închisoare a sufletului expediţiei, în mai 1951; asumarea de către Fiică, asemeni unui legat, nu doar sufletesc, ci şi al minţii, a misiunii de a salva, punînd la adăpost de vremuri şi vicisitudini, comoara lăsată de părintele ei (am simţit nevoia să folosesc majuscula, pentru că Sanda Golopenţia, ca fiică a lui Anton şi a Ştefaniei Golopenţia, ilustrează – alături de Măriuca Vulcănescu, sau Monica Lovinescu, sau Monica Pillat, sau Nadia Pandrea, o ipostază a feminităţii care se zideşte sacrificial, tăcută, tenace şi curajoasă, la temelia celei mai importante entităţi în vremuri de restrişte: memoria). Expoziţia de la MŢR nu pierde din vedere nici conexiunile şi intersecţiile acestei misiuni ştiinţifice, în principiu: pachetele-daruri, constînd din sare, zahăr, chibrituri, tutun, săpun, provin de la Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale, condus de către Maria Antonescu, soţia prim-ministrului României; ICS-ul primeşte, pentru misionarii săi, dispoziţii de la Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului Naţional, iar cercetările lor vor fi instrumentate de Comisia de Repatriere de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Nici notele uman-tandru umoristice din această aventură nu scapă curatorilor: lista darurilor, deja cu destinaţie atît de selectivă, conţine şi „17 mii de ţigări de calitate pentru autorităţi“; aşa cum nu scapă nici cele tragice, ale istoriei cu I mare: abecedarul scris cu litere slavone, destinat comunităţilor româneşti, tipărit şi distribuit la nici un an de la intrarea în Război împotriva Uniunii Sovietice, conţine deja binecunoscutele elogii la adresa conducătorului de moment, mareşalul Ion Antonescu, judecat, condamnat şi executat doar cîţiva ani mai tîrziu (iunie 1946). În fine, deşi partea covîrşitoare a exponatelor constă, cum spune titlul, din cusături – peretare, ştergare, mîneşterguri, cămăşi –, filmuleţul de nici cinci minute, cu imagini de la o nuntă într-un sat în plină iarnă, fotografiile, colindele transcrise cu acelaşi scris copilăros, şi mai ales sfîrşietorul bocet înregistrat de Constantin Brăiloiu, al mamei care-şi pierduse pe rînd doi copii mici întregesc autenticitatea, fineţea, eleganţa, subtilitatea şi rafinamentul aristocratic cu care MŢR-ul omagiază, încă o dată, cultura şi civilizaţia ţărănească, hrănindu-ne benefic – salvator, aş zice – sufletul şi mintea, şi adîncindu-ne, desigur, fiecăruia dintre noi, cu sau fără ştirea noastră, identitatea.

Echipa de realizatori ai expoziţiei: Simina Bădică, Anamaria Iuga, Rodica Marinescu, Ioana Popescu

Doina Jela este jurnalistă şi scriitoare.