O frîntură de poveste de familie de la marginea unei frînturi de lumi

Publicat în Dilema Veche nr. 589 din 28 mai - 3 iunie 2015
O frîntură de poveste de familie de la marginea unei frînturi de lumi jpeg

E zi liberă aici, e Tiradentes, în cinstea eroului naţional cu acelaşi nume care a luptat pentru independenţa Braziliei. În mod ironic, eroul secolului al XIX-lea este şi „patronul“ Poliţiei Militare în Brazilia. În cinstea lui mă încumet şi eu să iau autobuzul gol pînă la marginea oraşului. E cald, iar în terminalul de autobuz familii îşi trag de mînă copiii în lanţ şi cară după ei platouri cu prăjituri, salgados, pao de queijo – specialităţile brutarilor din nord-estul Braziliei.

La periferie sau la centru, în Brazilia, familia e la loc de cinste. Nouă, antropologilor, ne place să numim asta parte din cultură. Cultura nu are nimic mistic sau inexplicabil, nu e în nici un caz o explicaţie ultimă, ci felul în care oamenii s-au adaptat condiţiilor materiale înconjurătoare prin strategii cărora le-au atribuit semnificaţii. În contextul unei sărăcii mereu problematice, familia e singura şi cea mai stabilă strategie de a te menţine la suprafaţă. La marginea oraşului s-au instalat familiile imigranţilor veniţi din interior şi purtaţi de acelaşi miraj geografic cu conotaţii mitice despre care aminteşte Anca Şerbanuţă în Imigraţie şi imaginaţie geografică. În cartierul în care este situată cercetarea mea de teren, fix la marginea oraşului, satul şi oraşul se întrepătrund perfect. Străzile sînt largi şi de-a lungul lor sînt răsfirate case mici şi colorate. Seara, pe la 6, femei şi bărbaţi ies în „poarta“ casei şi privesc spectacolul străzii: autobuze trecînd în grabă, praful maroniu într-o mişcare de du-te-vino de pe o margine pe alta a şoselei largi, ţînci fără griji şi cu puţine haine, bucurîndu-se în gălăgie. Uşa casei e deschisă şi dă în interior spre o grădină de 2 x 2 m în care, în general, latră pierdut un cîine şi miroase a urină. Mai ales după ploaie. Familii întregi locuiesc pe aceeaşi stradă sau în acelaşi cartier. O prietenă îmi povesteşte: „Noi stăm în casa din mijloc, iar vecinii sînt mătuşile mele. Ambele comunică cu mama prin pereţii subţiri ai casei… ne anunţă cînd masa e gata, dacă lipseşte apă sau întreabă dacă avem nevoie de ceva. Mîncăm împreună, dormim în acelaşi timp şi ne petrecem tot timpul în afara muncii împreună.“ Învaţă pentru examenul de la finalul liceului pentru ca apoi să aplice la Universitatea de Arhitectură. În haosul continuu provocat de trei familii care trăiesc totul împreună, după-amiaza e singurul moment de linişte cînd poate studia. Căldura şi umezeala îi trimit pe mai toţi locuitorii la culcare – o siestă de două ore în hamac. „Încerc să învăţ în camera mea, dar le aud: Ce faci acolo singură? Eşti bine? Nu mai vrei să stai cu noi? Nu sta singură, vino aici! Ele par să nu înţeleagă că studiul e o activitate individuală.“

Prietena mea, cea pe care o vizitez în ziua asta liberă, n-are astfel de probleme. E în anul III la Facultatea de Serviciu Social şi gravidă în luna a şasea cu o fetiţă. Am cunoscut-o în autobuz cu cîteva luni în urmă. Mă uitam ţintă la ea, cumva pierdută în faţa unei frumuseţi atipice pentru locurile acestea. Lucia, să o numim aşa, m-a abordat din scurt: „Mă scuzaţi că vă deranjez, credeţi că ar fi mai bine să am o naştere naturală sau o cezariană?“ M-am trezit. Poftim? „V-am văzut la dispensar azi toată ziua cu ceilalţi agenţi de sănătate. Cum ar fi mai bine să fac?“ Pînă să apuc să îi spun că sînt antropolog şi nu lucrez pentru dispensar, ea îmi povestise deja despre dubiile ei legate de cezariană şi îmi mărturisise gîndul care nu îi dădea pace: „Cum să pui în agendă naşterea unui copil?“ Nu a fost nici prima şi nici ultima dată cînd călători străini m-au întrebat de probleme de sănătate, asigurări medicale sau cărţi de muncă. Transportul public are cel mai adesea o singură culoare. De obicei, albii de clasă medie circulă cu maşină privată sau cu taxiul. O gringa ca mine nu poate fi într-un autobuz decît din greşeală. O gringa care merge la marginea oraşului, cu toată albeaţa ei europeană, lucrează probabil undeva bine: poate fi medic, profesor (cam greu cu salariile de aici) sau vreo turistă în căutare de experienţe intense în jungla urbană.

Ne-am împrietenit prin conversaţii de o jumătate de oră în acelaşi autobuz cu aceeaşi destinaţie, la aceeaşi oră, în direcţii opuse: eu spre casă, ea spre facultate. Lucia m-a invitat azi la micul dejun. Am găsit casa cu uşurinţă. M-am oprit la primul magazin de pe drum, iar vînzătorul m-a îndrumat cu siguranţă de sine.

Din ianuarie, cînd am ajuns aici, pînă acum, am scris treptat din ce în ce mai puţin despre experienţa mea. Primele poveşti abundau în curiozitate şi metafore. Cu trecerea timpului, frica s-a transformat în acceptare, curiozitatea în tristeţe şi mirarea într-un gust amar de neputinţă. Încercările mele de a pune în cuvinte o realitate absurdă şi cumplit de amară s-au redus în mintea mea la poveşti deprimante care seamănă foarte mult una cu cealaltă. Oricît aş vrea să văd „frumosul“ sau binele dintr-o lume întoarsă cu susul în jos, mi-e imposibil. Locul în care mă aflu ar putea servi drept studiu pentru a înţelege toate problemele de pe agenda de dezvoltare a comunităţii internaţionale: sărăcie extremă, lipsa infrastructurii, lipsa apei potabile, sistem de purificare a apei prost şi rîuri de deşeuri pe marginea fiecărei străzi, criminalitate ridicată, analfabetism ridicat, şcolarizare precară, consum şi trafic de droguri – şi toate împreună duc la o sănătate mentală şi fizică precară generaţii de-a rîndul.

Mă aştepta în pragul casei ei mici din cărămidă. Mama e la muncă, ea stă acasă şi învaţă pînă seara la 5, cînd merge la şcoală. Un cîine pitic cu blană scurtă, un maidanez feroce, îmi sare pe picioare. În living, Lucia a pregătit micul dejun, care arată precum o reclamă la Metro sau Selgros. O masă rotundă tronează în căldură şi semiîntuneric. Poartă elegant în spinare un platou cu brînză şi şuncă presată, frumos rulate, ca la nunţile de la noi. Faţa de masă roşie îşi flutură dantela aproape de podea. Cănuţe mici din porţelan cu margine asortată cu faţa de masă stau lîngă două carafe cu suc de fructe pe care Lucia l-a pregătit special pentru mine. Şi un bol de fructe scumpe: kiwi şi struguri cu boabe dolofane. O privire în jurul mesei alunecă precum un os de peşte în gît: ferestrele lipsesc, pe jos podeaua e, de fapt, un beton prăfuit, iar grădina interioară e o cameră întunecată şi călduroasă, cu miros de urină, din care urlă neîncetat o femeie: vecina care se ceartă cu copiii. Un ventilator dă obosit din aripi. În bucătărie, pe jos, zăresc o umbră mică sub frigider şi am grijă ca mai apoi să-mi ţin picioarele pe scaun. O canapea veche şi obosită ascunde plăcerile din urmă cu şase luni. În drum spre baia care înseamnă o cameră din beton fără faianţă, gresie sau cadă – ci doar un furtun –, văd alergînd doi gîndaci de bucătărie. Numele lor e blattodea. I-am cunoscut prima dată în Tucson, Arizona, acolo unde au făcut obiectul spaimei mele timp de aproape trei ani, cu cei 5 centimetri lungime şi fuga lor măruntă şi apucată. Am încercat să-mi înfrunt frica prin a le cunoaşte experienţa şi efortul milenar de a rămîne o specie şi de a se adapta schimbărilor Pămîntului. Le ştiu tot neamul cu denumiri latine. Nu a funcţionat. M-au urmărit pînă în nord-estul Braziliei, iar acum, în casa Luciei, îmi sar în întîmpinare în drumul spre baie. Cu siguranţă se bucură de umezeală şi de întunericul sărăciei.

„Mă întreb adesea de ce ai venit în Brazilia. Turiştii vin aici atraşi de imaginea aceea cu fata mulatră cu părul creţ, în bikini pe plajă, cu palmieri şi nuci de cocos. Sau de băiatul acela, mulatru şi el, cu pieptul mare şi umed şi cu un zîmbet larg. Nu ăştia sînt mulatrii sau negrii Braziliei. Asta e doar imaginea exotică ce îi aduce pe americani sau pe europeni în vacanţă la noi, pentru plaje şi turismul sexual. Negrii şi mulatrii din Brazilia se luptă în sărăcie pentru locuri de muncă sau locuri speciale în universităţi.“

Şi printre două înghiţituri de cafea, din termosul ei de plastic, Lucia îmi povesteşte viaţa părinţilor săi şi cei 19 ani ai ei în cîteva ore. Un amor vechi, amintiri din interior, o familie venită în cartierul aceasta în anii ’80. Primul soţ al mamei – împuşcat dintr-o confuzie. În portugheza braziliană, confusão înseamnă confuzie, dar şi neînţelegere. Al doilea – tatăl Luciei – la fel, însă dintr-o confuzie adevărată: el nu era amantul dintr-o romanţă cu o vecină, dar adevărul s-a aflat prea tîrziu, cînd criminalul a găsit în casa soţiei scrisorile cu numele adevăratului concubin.

Luciei îi place să înveţe, e curioasă din fire, cum spune ea. A primit o bursă la un liceu privat din centru şi asta i-a permis să intre la facultate. În Brazilia, universităţile cele mai bune sînt cele publice, însă accesul e pe baza unui examen de admitere. Şcoala publică e însă foarte departe ca pregătire de nivelul examenului de admitere. Un gol imens separă liceul public de facultatea publică, aşa că el e umplut de liceele şi şcolile private cu taxe lunare care pot ajunge pînă la cîteva sute de dolari americani pe lună. Nu s-a simţi niciodată discriminată de colegii ei pentru că venea de la periferie, „fiindcă ei nici nu ştiau că locul în care trăiesc eu exista“. S-a confruntat însă cu o altă lume – în timp ce, în cartierul ei, 70% din populaţie cîştigă mai puţin de un salariu minim pe economie, colegii ei de şcoală îşi petreceau vacanţele de Paşte la Disneyland. „Atunci am înţeles că am de-a face cu o altă lume…“

Ce face tristă povestea ei nu e lanţul de evenimente dramatice, rupte din orice film cu droguri şi oraşe mari ale Braziliei sălbatice, ci faptul că nu e un caz singular. Povestea ei nu e o excepţie, ci face parte din povestea locului. Excepţiile sînt tinerii care trec de 20 de ani şi nu au copii, merg la facultate şi îşi găsesc cu uşurinţă un loc de muncă mai apoi, şi îşi cumpără un apartament în centru. Excepţie sînt, de fapt, familiile care au luxul de a-şi planifica viaţa. Elasticitatea intergeneraţională, cum o numesc economiştii – posibilitatea de a avansa pe scara socială –, durează multe generaţii.

E prînz şi soarele izbeşte nemilos. Pentru cineva venit din Europa, viaţa la marginea unui mare oraş brazilian e ca un film care nu încetează să te uimească. Cu gîndul ăsta în minte mă urc în autobuz. Nu mă aşez bine că şi aud o voce din spate: „Doamnă, eu trebuie să merg în centru să-mi fac carte de muncă sau se poate şi aici, la Messejana?“

Luminiţa-Anda Mandache este antropolog şi realizează o cercetare de teren în Brazilia. Textul face parte dintr-o serie de articole în care autoarea îşi povesteşte experienţele din această ţară.

Foto: L. Ribeiro

pompy ciepła (2) jpg
Pompe de căldură - utilizarea, funcționarea și tipurile acestora
În ultimii ani, pompe de căldură s-au remarcat intre dispozitivele utilizate în sistemele moderne de încălzire.
header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.