De mai bine de douăzeci de ani, destinul oraşului Călăraşi a fost legat, inevitabil, de existenţa Combinatului Siderurgic. Cum a mers combinatul, aşa se poate spune că a mers şi oraşul. Ce se întîmplă acum la Călăraşi? Combinatul a dat faliment. De la ce s-a pornit? Pe la sfîrşitul anilor ’70, Ceauşescu s-a gîndit să construiască un combinat aproape de Bucureşti. Ideea era să aducă minereu pe Dunăre (că aşa era cel mai ieftin) şi să producă oţel. Construcţia propriu-zisă a demarat în 1978, iar opt ani mai tîrziu a început să funcţioneze prima uzină, cea cocso-chimică. În cîţiva ani, erau gata şi alte secţii: oţelăria electrică, laminorul pentru profile mijlocii, depozitul de materii prime şi unitatea de îmbogăţire a minereurilor de fier. În Călăraşi au venit atunci specialişti de la marile combinate din Reşiţa, Galaţi şi Hunedoara şi muncitori sîrguincioşi din Moldova. Toţi aceştia au primit locuinţe în cel mai bogat cartier din oraş, care s-a numit (cum altfel?) "2 Moldoveni". Profesorii mai în vîrstă îşi aduc aminte că elevii de la Liceul industrial care munceau la combinat erau plătiţi mai bine decît un cadru didactic şi că "nimeni nu sufla în faţa lor". Oraşul îşi trăia atunci, în anii ’80, zilele lui de glorie. A primit la un moment dat chiar şi un premiu. Afişe mari anunţau cu mîndrie, să ştie toată lumea, că municipiul Călăraşi este "cel mai curat oraş din Republica Socialistă România". În plus, grădina zoologică din Călăraşi avea cea mai mare suprafaţă din ţară şi era un furnizor important de animale pentru celelalte grădini zoologice. Peste toate astea a venit însă Revoluţia. Prinşi cu combinatul neterminat, călărăşenilor se pare că nu prea le-a priit schimbarea, pentru că, din 1998, Combinatul Siderurgic a fost închis. Din 2001 a intrat în faliment, iar din 2005 a fost vîndut pe bucăţi la fier vechi. Acum, cînd vii dinspre Bucureşti, intrarea în Călăraşi este un trist cimitir al elefanţilor. Furnalele argintii se înalţă şi astăzi către cer, dar nu mai funcţionează. Acum, în multe familii, doar femeile mai muncesc; pentru că aşa sînt locurile de muncă: în fabricile de confecţii sau în cele de mezeluri. Între timp, bărbaţii şi-au găsit o nouă îndeletnicire. Oameni în toată firea, altădată muncitori serioşi, au ajuns să bea de dimineaţă pînă seara. În Călăraşi se găseşte cîte o cîrciumă la fiecare colţ de stradă, aşa că vizitatorii l-au numit "oraşul celor o mie de bodegi". Cît despre leii de la zoo, ei năpîrlesc plictisiţi în cuştile insalubre şi neîncăpătoare. Un răget sănătos nu s-a mai auzit de foarte mult timp.Parcul "Speranţa" Deunăzi m-am întors în Călăraşi, unde am vrut să văd ce a mai rămas din "cel mai curat oraş din ţară". S-a mai schimbat cîte ceva, ce-i drept. Ştiu că au apărut cîteva benzinării, iar pe strada principală nu mai ai loc să mergi de frigiderele aşezate direct pe trotuar, pe care poţi să le iei pe credit, doar cu buletinul. Eu am vrut să văd ce mai e acolo, chiar în inima cartierului "2 Moldoveni", cum o mai duc cei care odată erau răsfăţaţii soartei. Ei bine, în spatele Policlinicii Nr. 2, am găsit blocurile construite pentru angajaţii de la combinat, care acum sînt şomeri sau au plecat prin Europa să mai strîngă un ban. Fiindcă nu mai au ce să facă, se pare că cei care au rămas aici inventează noi locuri în care să bea. Pentru că nu există cotlon din cartier în care să nu bea cineva. Beau în magherniţe amenajate în barăci de şantier, beau şi în spelunci de la parterul blocurilor, beau pe fugă în faţa scării, beau şi în casă. Cît beau? Pînă nu mai pot. Atunci îşi aduc aminte că nu mai au bani să plătească întreţinerea şi vorbesc duios cu nevasta: "Du-te, fă, să te f..., ca să poţi să plăteşti întreţinerea!". Pe faţa celor mai bătrîni se citeşte resemnarea. Pe fruntea celor tineri scrie cu litere mari: PUŞ-CĂ-RI-E. Copiii lor aleargă prin jurul blocurilor. Sînt nespălaţi şi li se văd degetele prin tenişi. Prin cîte un apartament dărăpănat se adună cîte cinci-şase în jurul unui casetofon de la care se aude o manea de jale. Pereţii blocurilor sînt negri şi, pe alocuri, din cîteva găuri iese fum, ca atunci cînd se stinge un incendiu. Dar nu e nici un incendiu. Oamenii de aici aşa se încălzesc, la sobe puse în mijlocul casei; pentru că ei nu mai au nici curent, nici apă, nici ferestre. Şi, după toate astea, părculeţul de aici, din cartier, nu a găsit să se numească decît "Speranţa". În timp ce ascultam scîrţîitul trist al leagănelor, un pici cu nasul julit şi-a dat seama că nu prea aveam ce să caut prin cartier şi m-a întrebat: "Pe cine căutaţi, domnu’?". Chiar aşa. Pe cine căutam, domnule? Nu s-a sinchisit că nu i-am răspuns şi a continuat expertiza comercială: "Domnu’, nu aveţi o mie de lei?". M-am scotocit prin buzunare şi am găsit o monedă de cinci mii pe care i-am dat-o lui. Fermecat de strălucirea bănuţului pe care l-a primit, copilul a fugit la gaşca lui să le arate cu ce se pricopsise. L-am urmărit şi eu, să văd unde se duce. După ce am călcat pe maldăre de gunoaie şi am trecut de colţul blocului, i-am descoperit. Vreo cinci copii ai cartierului pescuiau într-o băltoacă de lîngă tomberon. M-au privit de parcă ce făceau ei era cea mai firească preocupare dintre toate. Nu pot să nu mă întreb acum ce mai înseamnă timpul pentru ei? Ai cui mai sînt copiii ăştia?