Ritmuri solare şi sărăcie desăvîrşită – călătorie în Ciad

Daniela ŢANE
Publicat în Dilema Veche nr. 552 din 11-17 septembrie 2014
Ritmuri solare şi sărăcie desăvîrşită – călătorie în Ciad jpeg

Prima ieşire din Ndjamena. Era şi timpul – ajunsesem să mă sufoc la birou, după multele ore de lucru de zi cu zi, într-un acelaşi spaţiu, destul de restrîns, în care mă mişc, alături de colegii mei şi de cei cîţiva amici din lumea umanitară.

Prima impresie care mă frapează este monotonia dezarmantă a peisajului. Pe kilometri şi kilometri întregi, savana fără margini sau ondulaţii, presărată cu copăcei şi arbuşti, turme de capre, cirezi de vaci, măgăruşi purtîndu-şi cuminţi poverile. Terenul este plat, fără cea mai mică denivelare. Spaţiu nesfîrşit, presărat cu iarbă proaspăt crescută, de un verde crud, care va dispărea de îndată ce ploile sezonului, care ne-au răsfăţat cu răcoare în ultimele două luni, îşi vor încheia reprezentaţia. Aşezările sînt rare, pipernicite, prăfuite. Colibe rotunde din chirpici, acoperite cu paie, fără ferestre, cu o unică deschizătură care serveşte de intrare şi de sursă de lumină. Garduri din nuiele împletite. Bordeie mărunte, risipite neregulat, crescute pe un teren nu dintre cele mai primitoare. Haine şi ţesături în culori care şi-au pierdut de mult strălucirea, întinse pe pămînt la uscat. Nu există curţi, nici cine ştie ce acareturi. Oamenii împart acelaşi spaţiu mizer, de o sărăcie care frizează irealul. Copii murdari, desculţi, cu un halou de muşte supărătoare în jurul capului, cu ochii mari şi urmele ultimelor lacrimi atîrnînd în colţul ochilor, aleargă prin praf, cu inconştienta inocenţă a copilăriei. Pe măsură ce înaintăm, pămîntul se amestecă tot mai mult cu nisip, devine nisip. Mă uimeşte doar încăpăţînarea ierbii, care creşte chiar şi aşa, din ţărîna infertilă, neprielnică. Popoare de păsări, în stoluri bogate, gureşe, vesele, agitate, zburătăcesc de la un copac la altul. Sînt asemenea unor curcubeie de culori în mişcare – îmi pare rău că nu am cum să mă opresc, să le privesc, să le ascult poveştile. Recunosc ici şi colo, în zbor sau adăstînd pe ramuri, regele-pescar cu penajul său de un albastru intens luminos, bordat de portocaliu.

La un moment dat, la orizont se desenează înşiruite, cuminţi, şiraguri de dune galbene. O primă rupere de ritm. Peisajul de un verde crud în care ne mişcăm se transformă, brusc, în nesfîrşită întindere îmbrăţişată de soare. Încă ne aflăm pe şosea asfaltată – cu doar două benzi, una de dus, alta de întors. La fiecare sută de kilometri, posturi de plată (ca pe autostrăzile din lumea „civilizată“), cu panouri mari care explică şoferilor ce au de făcut şi de ce este important să plătească taxa de 500 de franci (aproximativ 1 dolar): pentru propăşirea drumurilor ciadiene şi construcţii noi şi minunate de alte drumuri, îmi explică panoul, fără a mă convinge prea tare. În urmă cu doar zece ani, Ciadul nu avea aproape deloc şosele, ci numai piste de pămînt. Încet-încet, în ritm de ţestoasă, „dezvoltarea“ îşi arată surîsul ştirb. În Africa, ea este adesea însoţită de distrugeri masive ale mediului înconjurător, de exploatare sălbatică de resurse, de lipsă de viziune.

Din loc în loc, grupuri de poliţişti opresc vehiculele pentru a-i legitima pe şoferi. Scopul real al acestor „verificări“ este colectarea de „taxe“ neoficiale, care intră în buzunarele oamenilor legii. Orice camion încărcat cu marfă este oprit şi „vămuit“ fără multă discuţie. Toate aceste taxe neoficiale se regăsesc în preţurile foarte piperate pe care localnicii le plătesc pentru bunurile de primă necesitate. Aceste practici – foarte răspîndite în Africa neagră – au devenit parte a decorului local. Oamenii se supun pentru că nu au ce face. Nu poate fi vorba de a pune în discuţie ilegalitatea acestora. Structurile statale în care am trăit pentru cîţiva ani – că este vorba de Congo Kinshasa, Guineea Conakry sau Tanzania – sînt corupte pînă la măduvă. Puterea înseamnă, întotdeauna, exploatarea celui mai slab. Noţiuni ca justiţie, dreptate, echitate sînt pure fantasme, în această lume.

Ne oprim să mîncăm „coupé-coupé“ într-un cătun, pe marginea drumului. Jumătăţi de capre sînt fripte la foc de lemn de eucalipt; carnea este apoi tăiată în bucăţi şi servită clienţilor, alături de condimente locale şi pîine dospită. În Ciad, hrana de bază este şi mai simplă decît în alte părţi ale Africii. În Guineea, de exemplu, carnea pusă la grătar era marinată, pentru cîteva ore, într-un amestec delicios de condimente picante; la fel în Congo. Călătorul mai putea găsi şi diverse preparate din carne în sos, alături de orez sau o fiertură locală similară cu mămăliga noastră, pe post de acompaniament. Aici nu găseşti absolut nimic.

Mîncăm conform tradiţiei locale, aşezaţi pe jos, pe nişte rogojini de plastic. Sîntem grupaţi în cerc în jurul unui platou rotund destul de mare, mîncăm cu mîna, fiecare ţinteşte o bucată de carne şi întinde mîna după ea. O trece prin condiment, apoi o bagă în gură, însoţită de un dumicat de pîine. Fireşte că o astfel de formă de comuniune contribuie la nivelarea diferenţelor dintre noi; după o primă astfel de experienţă, comunicarea decurge altfel, lucrurile se desfăşoară într-un mod mai natural, barierele cad. Şoferii noştri ciadieni – Fadoul, Ahmad şi Hassan – sînt persoane foarte plăcute. Sînt toţi musulmani, iar doi dintre ei se opresc la toate orele de rugăciune, pentru a-şi îndeplini datoria religioasă. Nici unul nu bea alcool.

Nu avem multă vreme de zăbovit la masă, ne aşteaptă încă multe ore de drum, aşa că mîncăm în grabă şi ne reluăm călătoria. Aventura începe, după cum era de aşteptat, de îndată ce ieşim de pe drumul asfaltat, la 180 de kilometri de Ndjamena. Deoarece sîntem încă în plin sezon ploios şi există riscuri serioase să rămînem blocaţi, mai ales că avem cu noi un camion încărcat cu 2,5 tone de asistenţă, şoferii au ales un drum lăturalnic, dar mai sigur. „Drumul“, spre uimirea mea, nu este nici măcar o pistă de pămînt bătătorit. Nu seamănă cu absolut nimic din ce am văzut pînă acum (şi credeam că am văzut tot!). Alunecăm prin nisip, pe urmele altor vehicule, printre sate mărunte ivite ici şi colo, din savana veselă, înverzită după ploile ultimelor două săptămîni. Răscrucea de unde ne îndreptăm spre nord, pentru a intra în plin Sahel, este marcată de un conglomerat de stînci rotunjite de vînturi şi ploi, aruncate parcă la întîmplare de mîna Creatorului. Nimic nu explică sau nu anunţă prezenţa lor. Nu aveam să mai văd nimic similar de-a lungul celor aproape 800 de kilometri străbătuţi. Stîncile seamănă cu joaca unui copil pe plajă, care construieşte movile din nisip ud, pe care îl presară cu degetele. Intrăm, prin această poartă magică, în Marele Necunoscut (numai pentru mine drum iniţiatic, fiindcă echipa mea parcurge acest traseu la fiecare cîteva săptămîni).

Mă aflu în maşina condusă de Fadoul, pe post de lider al convoiului. La un moment dat, ne oprim din tîrîtul anevoie prin nisip pentru că nu se mai vede camionul. În dreapta, un pîlc de copaci inundat de ultimele ploi, căci se află pe o suprafaţă puţin mai joasă decît restul terenului plat. Din cele cîteva colibe care se zăresc în apropiere ţîşnesc spre noi trei-patru ţînci îmbrăcaţi în zdrenţe, în picioarele goale. Sînt curioşi, fără a fi deranjanţi. Ne cer sticlele de apă de jumătate de litru, goale, care se văd prin portierele deschise, împrăştiate pe jos. Le dau sticla mea care e pe jumătate umplută cu o licoare similară cu cico-ul din copilărie (care, la prima înghiţitură, a revelat un buchet bogat de chimicale amestecate cu zahăr) şi tot restul sticlelor goale. Dată fiind pustietatea locului şi puţinătatea mărfurilor la dispoziţie, sticlele acestea sînt adevărată mană cerească. Aici totul se reciclează – aveam să constat –, pentru că nu ajung multe mărfuri, totul e scump şi pe sponci.

Cum camionul nu se vede, ne urcăm în maşină şi ne întoarcem. Îi găsim pe colegii noştri la vreun kilometru distanţă. Hassan încearcă, fără succes, să urce cîţiva metri prin nisipul gros, care face roţile să alunece şi să se afunde, sub povara încărcăturii. Este un bărbat spre 30 de ani, cam de 1,80, nu foarte suplu. Al doilea Land Cruiser circulă în spatele camionului; Ahmad a încercat fără succes să-l ajute pe Hassan să iasă din încurcătură. Deasupra încărcăturii din camion avem opt plăci de „dezînnisipare“ (Doamne, ce oroare de cuvînt am creat! – din francezul désansabler). Camionul dă înapoi pentru a-şi lua avînt, asemeni unui armăsar în forţă; Mario, colegul meu, împreună cu şoferii, aşază plăcile pe nisip, aşteptînd să treacă camionul. O dată, de două ori, de trei ori. Nimic. Eu filmez toată distracţia – documentar pentru departamentul logistic, al cărui şef decretase, cu maximă siguranţă, că putem trece peste tot cu camionul, care este 4x4 (sic!). Petrecem aproape o oră zbătîndu-ne să ieşim din blocaj; mă uit la ceas şi îmi spun că sub nici o formă nu mai avem cum să ajungem la Korotoro mîine seară...

Cum nu avem voie să rulăm după apusul soarelui (regulile de securitate ale Crucii Roşii sînt foarte stricte), ne oprim la Moussoro, unde ne prinde ora crepusculului. Ne punem corturile-plase de ţînţari în curtea Acted, un ONG care are un mic program local de dezvoltare. Ceea ce credeam a fi un oraş este mai degrabă un sat ceva mai mare. Foarte puţine construcţii din cărămidă. Majoritatea caselor sînt din chirpici sau din pămînt, acoperite cu paie. Casele sînt asemenea unor cuburi, cu deschizături triunghiulare minuscule pe post de ferestre, o intrare şi acoperişuri plate cu colţuri în triunghi, mi se spune că e stil sudanez, dar nu am văzut astfel de locuinţe în Khartoum. Or fi specifice pentru Darfour, dar chiar şi Darfour se află la vreo 1500 km distanţă. Mă frapează absenţa totală a drumurilor pietruite, străzile desfundate pe care sînt deversate toate gunoaiele, resturile menajere şi apa murdară, mizeria, sărăcia desăvîrşite. Am petrecut aproape şase ani în Africa, dar nu am avut ocazia să văd de multe ori imagini atît de dezolante. Trecem pe lîngă o casă dărîmată de ploi; curtea s-a transformat într-un lac cu apă murdară, stagnantă. Oamenii par să îşi ducă zilele fără a părea stingheriţi de mediul în care trăiesc, pentru că probabil nu au avut niciodată ocazia de a vedea sau trăi altceva.

Prima seară la Moussoro va creiona modul nostru de viaţă pentru următoarele opt zile: seara montăm corturile, descărcăm maşinile, şoferii încep să pregătească cina, noi îi ajutăm fiecare cu cîte ceva. Curăţ ceapa şi o tai mărunt pentru sosul care va însoţi orezul fiert. Mesele sînt simple: orez sau paste fierte pînă ce devin un soi de terci inform cu sos de roşii. În primele seri, în sos este amestecat şi peşte prăjit. Eu şi Mario avem la noi diverse conserve de legume şi carne, pe care le împărţim cu toată lumea. Mîncarea este departe de a fi gustoasă, însă îmi e foame şi nu are sens să testez prea mult papilele gustative.

Moussoro e ultimul loc, pentru o săptămînă întreagă, în care avem o latrină-duş care ne asigură intimitatea. De aici încolo, spălatul şi nevoile ni le vom face sub cerul liber, la adăpostul dunelor de nisip... Latrina respectivă este însă într-un hal de igienă atît de precar, încît nu reuşesc să mă bucur de „confort“. Mă mulţumesc să mă spăl în grabă, la duş, încercînd să mă schimb, fără a atinge cu hainele podeaua şi fără să le scap pe jos. Adevărat exerciţiu de echilibristică şi îndemînare.

Nu e totul numai disconfort. Mă bucură cerul înstelat, despre care am sentimentul că se prăvăleşte peste mine, şi Calea Lactee pe care o admir prin plasa de ţînţari. Avantajul beznei totale este că poţi vedea cerul în întregime, aproape că îl atingi cu mîna. Adie o briză uşoară şi adorm destul de repede, „cu găinile“, pentru că nu avem electricitate, am mîncat, am terminat de spălat vasele şi de strîns şi toată lumea s-a dus la culcare. Călătoria se desfăşoară după ritmurile solare: ne trezim la răsărit, ne oprim la apus (în jur de 18,30), după care pregătim masa, ne spălam, mîncăm, mai stăm la poveşti, dar cel mai tîrziu la ora 21 sîntem fiecare în scutece.

Mă trezeşte, spre ora 2,30, un vînt destul de puternic. Cerul s-a acoperit de nori şi ameninţă să plouă. Aştept, vreo jumătate de oră, să văd ce se întîmplă, păzindu-mi colegii pentru a-i trezi dacă începe ploaia, ca să ne refugiem în cele două camere goale care ne sînt puse la dispoziţie şi o verandă acoperită. Treptat, se mai trezesc cîţiva, de la vînt. Începem să mutăm corturile. Operaţiunea terminată, mă trîntesc epuizată, pe la 3,30, pe saltea şi adorm imediat, sperînd ca, printr-un miracol, soarele să răsară un pic mai tîrziu... 

18 august 2014, Ciad 

Daniela Ţane lucrează, din 2005, pentru Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. A participat la mai multe misiuni în domeniul protecţiei şi asistenţei populaţiei în ţări aflate în conflict sau postconflict: Etiopia, Nepal, Republica Democrată Congo, Guineea (Conakry), Sierra Leone, Uganda. În prezent se află în Ciad. În 2013, a publicat volumul De la India la Indiile Africii, Editura Pandora M.

Foto: D. Ţane

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.