Pînă în septembrie, la Muzeul Naţional de Istorie a României, puteţi reintra pentru cîteva clipe în "Comunismul din România: 1945-1989". Vă întîmpină, cu volum echilibrat, fanfara militară cu muzica patriotică din boxele care redau sunetul anilor "Epocii de Aur". Două-trei acorduri sînt suficiente să îţi readucă în prezent comunismul aşa cum l-ai cunoscut ori, dacă eşti fericit şi nu ai trăit perioada, să te transpună în România postbelică.Nu ştiu alţii cum sînt, dar mie lampa cu gaz, manualele de limba rusă rupte pe la colţuri, roase şi tocite, almanahul Cutezătorii, ceasul deşteptător mic şi albastru asemănător cu cel din casa părintească, cravata roşie cu tricolor, cămaşa albă cu număr matricol şi drapelul pe care jurai ca pionier al patriei mi-au trezit amintiri din copilăria trăită în anii ’80, în blocul de 10 etaje din cartierul muncitoresc 23 August. Nopţi fără căldură în calorifere (pentru că Ceauşescu hotărîse că 16 grade sînt suficiente iarna în apartamente), seri cu lecturi la lampă sau la lumînare din pricina întreruperilor de curent, dimineţi cu cozi la pîine, zile de agitaţie şi propagandă şcolărească. M-am reîntîlnit cu ele la Muzeu.Expoziţia "Comunismul în România: 1945-1989" începe cu începutul: în vitrine atîrnă Actul de abdicare a Regelui Mihai, Legea electorală din 1946 (care acorda dreptul femeilor la vot şi la a fi alese), simbolul electoral (Soarele) al Blocului Partidelor Democrate. Alături stau ştampila şi sigiliul lui Petru Groza, lîngă Actul de acuzare din procesul ţărăniştilor din 1947. Tichia ministrului Justiţiei din Guvernul Petru Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu, în stilul lui lipsit de aer proletar, stă mărturie a credinţelor sincere şi naive în idealurile comuniste şi parcă atrage atenţia că nu doar istoria se poate repeta, ci şi naivităţile saint-simoniene intelectualiste.Propaganda şi sovietizarea României sînt ilustrate cu mici statuete reprezentîndu-i pe Lenin şi Stalin, cu sloganurile vremii expuse pe pereţi ("Ana, Luca şi cu Dej, bagă spaima în burgheji!", "Cultura aparţine poporului!"), cărţi cu titlul A trăit oare Hristos?, tablouri de factură mediocră care redau Brigada Artistică de agitaţie. Din presa vremii sînt decupate caricaturi cu chiaburi-duşmani ai colectivizării şi articole triumfaliste despre "Decretul pentru organizarea cooperaţiei". Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu are rezervat aproape jumătate din spaţiul primei săli a expoziţiei, fiind o încununare a absurdului regimului comunist. Sînt expuse pe acelaşi perete fotografii cu Ceauşescu la vînătoare în anii ’66-’67 comparativ cu instantanee luate clandestin cu bătrîni şi copii înfometaţi în faţa magazinelor goale de pe Lipscani. Sub ele: sticla de ulei de la raţie, hîrtia igienică, nechezolul, Pepsi contrafăcut, obiecte comune din viaţa de zi cu zi a românilor. O primă pagină din Scînteia prezintă alegerea lui Ceauşescu ca preşedinte RSR în 1974, epoca Conducătorului iubit fiind compusă şi din medalii şi decoraţii pentru mama-eroină, monede şi bancnote care construiau istoria naţionalistă, machete de locomotive Diesel, electronice şi nave comerciale, cărţi poştale şi timbre filatelice cu 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie. Partea finală a expoziţiei nu ne lasă să uităm de ororile regimului: închisorile comuniste de la Sighet şi Aiud. Fotografii, o celulă reconstituită, mărturii scrise. În aceeaşi sală, pe un ecran plat, se poate viziona o serie de documentare care acoperă întreaga perioadă comunistă sub genericul: "Între propagandă şi realitate". Pe ecran apar Ceauşescu şi Elena, în vizită la Disneyland, dînd mîna cu Mickey Mouse, în vreme ce în stînga ecranului sînt expuse uniformele aparţinînd deţinuţilor politici care mureau în temniţele dejiste. În dreapta televizorului stau portretele eroilor care au murit în Revoluţia din ’89, fotografii cu familiile îndoliate şi un pulover ciuruit de gloanţe.