Considerată drept una dintre cele mai importante expoziţii de artă contemporană din lume, "Documenta" are loc o dată la cinci ani la Kassel, un mic oraş din centrul Germaniei, distrus aproape în totalitate în timpul celui de-al doilea război mondial. Iniţiată în 1955 de către artistul şi profesorul Arnold Bode, expoziţia încerca să restabilească o punte între viaţa publică germană şi arta modernă, o punte distrusă ruşinos de către regimul nazist cu al său concept de "artă degenerată". Fiecare "Documenta" presupune alegerea unui alt director şi se reinventează mereu în jurul unui nou concept. Dacă prima ediţie prezenta lumii întregi lucrări ale celor mai importante mişcări artistice de la începutul secolului, recuperînd fovismul, expresionismul, cubismul sau futurismul, cea de-a cincea, din 1972, devenea celebră datorită directorului artistic Harald Szeemann care, sub titlul "The Image-World Today", punea alături nu doar opere de artă, ci şi lucrări ale bolnavilor mintali sau bancnote elveţiene. "Documenta 12" adună peste cinci sute de lucrări de artă unite de trei laitmotive: modernitate, viaţă nudă şi educaţie. Roger M. Buergel, directorul artistic al "Documentei 12", alături de soţia sa, Ruth Noack, istoric de artă şi curator al acestei ediţii, au fost deopotrivă criticaţi şi aplaudaţi. Interesant este faptul că atît criticile, cît şi aprecierile au venit, cumva "la pachet", de la aceiaşi oameni. S-a spus că majoritatea artiştilor invitaţi la această ediţie sînt necunoscuţi şi minori şi că lucrările alese nu reuşesc întotdeauna să se "conecteze" la măcar unul dintre laitmotive. Curatoarea Maria Rus Bojan consideră pozitivă ideea de a expune artişti africani împreună cu nume puţin circulate pe piaţa vestică ca şi revenirea unor artişti est-europeni importanţi din anii ’70 (Jiri Kovanda, Ion Grigorescu), dar expoziţia, ca ansamblu, i se pare dezarticulată, selecţia artiştilor fiind inegală şi display-ul lucrărilor, mult prea turbulent. Artistul irlandez Paul Slatter vede în exterioritatea laitmotivelor o presiune care nu a funcţionat în favoarea artiştilor.S-a mai spus că această ediţie a costat mult prea mult: 19 milioane de euro! S-a amendat lipsa unei viziuni curatoriale unitare şi a coerenţei în modul de dispunere a lucrărilor. S-a spus că lipsa unei forme - "Marile expoziţii nu au formă", a afirmat Buergel, susţinînd că forma migrează şi că a fost evitată pentru că impune o anumită cheie de lectură - ar fi, de fapt, un alibi pentru un prost plan curatorial. The Guardian consideră întreaga expoziţie un "noroi vizual" şi o "inepţie". Pe de altă parte, ediţia a fost lăudată pentru ceea ce a reuşit la nivel teoretic: dincolo de a fi o simplă vitrină, ea se transformă într-un loc în care se lucrează continuu, nu doar în cei trei ani şi jumătate de pregătire a expoziţiei, ci şi în timpul celor o sută de zile de "show" propriu-zis. Reuşita stă în proiectul editorial de mare anvergură, Documenta 12 Magazines, care reuneşte peste trei sute de articole, eseuri, interviuri ale specialiştilor în artă şi media din întreaga lume. România este prezentă cu publicaţiile IDEA (artă+societate) şi Vector. Într-unul dintre pavilioanele expoziţiei, Documenta-Halle, oricine le poate consulta sau chiar achiziţiona, şi tot acolo au loc zilnic aşa-numitele Lunch Lectures, discuţii - la care publicul poate participa activ - în jurul unor teme expuse în program."Documenta" mai deţine un foarte puternic şi coerent program educativ şi social, pe care însă foarte mulţi comentatori îl omit. Un grup de 90 de studenţi din Kassel au fost instruiţi şi au devenit ei înşişi art educators: publicul îi întîlneşte în fiecare sală şi le adresează întrebări. La nivel social, "Documenta" încearcă să folosească arta ca intermediar pentru problemele comunităţii, integrînd astfel un oraş ce se confruntă cu emigraţie, excludere şi şomaj. Astfel că această ediţie recuperează istoric un "Salon al refuzaţilor", păstrînd exact celebra denumire franceză, Salon des Refusés: în fiecare miercuri, excluşii societăţii, dar şi cei integraţi, discută, alături de specialişti, încercînd să găsească soluţii. S-a spus însă că acest program ar fi cumva incomod, fantezist, fără legătură directă cu arta şi cu artiştii expuşi.Ce se vede, totuşiPoate că tocmai aceasta este "greşeala" ediţiei 2007: simplul vizitator riscă să rateze mult din "fenomenul Documenta 12", nu din ignoranţă, ci pur şi simplu pentru că ochiul său nu este încă pregătit. Vizitatorul vine să vadă şi nimic mai mult, nu se aşteaptă să fie implicat social. Explicarea acestei deplasări programatice către un fenomen social, încercarea evidentă de a arăta şi de a demonstra că în secolul XXI arta face parte din cotidian şi că trebuie să o receptăm ca atare, totul este mult prea evident şi, totuşi, rămîne invizibil.Strivit între rezistenţa propriilor stereotipuri şi asaltul implicit al programatismului pedagogic nemţesc, privitorul se lasă treptat re-educat tocmai prin haos. Unele opere stau sub semnul frumosului, altele, sub cel al cunoscutului, al ludicului, al kitsch-ului - cum ar fi lucrări ca acelea ale lui Tanaka Atsuko (Electric Dress, 1956), "sculpturile" din material textil ale Mirei Schendel şi Cosimei Von Bonin, desenele abstracte ale Trishei Brown sau performance-ul ei Floor of the Forest (ce poate fi consultat şi pe youtube.com), tancurile fără turelă ale lui Osmolovsky, instalaţia lui Mary Kelly, Love Songs, în memoria poemului Love Letter al Sylviei Plath, măştile africane făcute din obiecte ale vieţii cotidiene ale lui Romuald Hazoumé, picturile hippie ale lui Kerry James Marshall, cele violente şi kitsch ale lui Juan Davila sau Betty a binecunoscutului Gerhard Richter... Ion Grigorescu reprezintă România prin mai multe lucrări; dintre acestea, fotografia-performance Lupta cu balaurul, din 1986. Aş mai menţiona instalaţia media Would you like to participate in an artistic experience? a brazilianului Ricardo Basbaum, care derulează povestea unui obiect octogonal creat de artist şi pe care oameni de rînd l-au transformat în artă prin simpla lui folosire, şi basmul-performance al lui Ai Weiwei, închinat Fraţilor Grimm, prin care 1001 de chinezi, aparţinînd tuturor categoriilor sociale şi care n-au trecut niciodată graniţele Chinei, vor veni treptat la Kassel pe parcursul "Documentei". Îi vezi peste tot, iar simpla lor prezenţă ajungi să o percepi ca pe un act artistic. 1001 de chinezi ca exponate, iată o operă cel puţin surprinzătoare!