Secunde... Minute... Plastice, exploatate la maximum, înşurubîndu-se lent în mintea spectatorului. Festivalul "Shakespeare" a stat sub semnul timpului. Fiecare spectacol a accelerat senzaţia (pe alocuri, copleşitoare) că ai parte de o meta-experienţă: această confruntare vizibilă cu timpul. Pe care cei vrăjit-răbdători ori cunoscători au interiorizat-o, alţii au adunat-o entuziast în aplauze, ceilalţi au pedepsit-o cu spaimă, în măsura în care le înlocuise, probabil, un alt fel de timp. Ce te faci cînd Timpul însuşi devine un personaj? Aceasta pare să fi fost întrebarea-cheie, tăinuită ori, dimpotrivă, verbalizată - "Haide, domnule, că durează prea mult. Am prins ideea, gata!" - în reacţiile celor adunaţi la spectacolele din cea de-a şasea ediţie a Festivalului "Shakespeare".Desfăşurat în perioada 28 aprilie-18 mai, la Bucureşti (între 1 şi 9 mai, la Craiova), sub supravegherea directorului artistic Emil Boroghină, cu suportul financiar al MCC şi al Primăriei Generale, prin fundaţia de proiecte culturale ArCuB, "Shakespeare"-ul de anul acesta are meritul de a fi reunit în România artişti care dau direcţia teatrului mondial de mai bine de 40 de ani încoace. Teoretic, o "întîmplare" (în simţire şi rafinament) numai bună de pus - spiritual - la fezandat. Practic, un prilej (artistic) pentru a (re)descoperi o cenuşie stare de fapt - să-i spunem - generalizînd, socială.Sălile au fost pline. În aplauze s-a regăsit entuziasmul - uneori, năucitor pînă şi pentru actori - unui public pentru care să vadă, să simtă şi - de ce nu? - să "rabde" la teatrul de calitate e o adîncă bucurie. Sala Izvor a Teatrului "Bulandra" a fremătat la finalul fiecărui spectacol din trilogia lituanianului Eimuntas Nekrosius (Macbeth, Hamlet, Othello), care a durat, în medie cîte cinci ore. "Să te îmbraci comod, e foarte lung spectacolul!" - a devenit una dintre glumele preferate, înainte de orice invitaţie. După prima pauză de la Hamlet, unul dintre politicienii prezenţi în sală a recunoscut: "Mă bucur că nu sînt regizor!". În acelaşi spirit ironico-ludic, actriţa care a fost nominalizată la Premiul UNITER pentru interpretare feminină s-a adresat prietenilor săi, tot dintr-un cerc de actori: "Eu de mult v-am spus că trebuia să ne apucăm să punem murături. (pauză) Dacă s-or mai face şi alea!".Nici la Regele Lear al lui Lev Dodin (prezent şi anul trecut în România, în Festivalul Naţional de Teatru, cu montarea Cevengur) nu s-a stat mai puţin în sală. În schimb, poate "din cauza" minimalismului (pe deplin stăpînit şi încărcat, altfel în crescendo după prima jumătate a spectacolului - plictisitor, au considerat alţii), s-a mai plecat la pauză... Constantă a fost prezenţa unor actori consacraţi, care au venit, trup şi suflet, să-i vadă pe "maeştri". Şi au plecat purtînd zîmbete nostalgic-luminoase, expresii ale adevărului. Îmbucurătoare şi prezenţa actorilor tineri - mai puţini, ce-i drept, sau doar disparaţi -, şi mai ales a tinerilor, fără bilete, dar arzînd neobosit să apuce şi ei un loc. Oriunde în sală. Nu în ultimul rînd, instantaneul unui abandon total: o femeie plîngînd discret în sală, la Robert Wilson.Chiar şi aşa, s-a simţit că publicul românesc nu e încă pregătit pentru un "teatru al cuvîntului",