Lidia Bodea este cititor împătimit, intelectual rasat, iubitor de cuvinte potrivite, încîntător partener de dialog și, nu în ultimul rând, director general al Editurii Humanitas. Își împarte viața între manuscrise și cărți publicate, apreciază oamenii de calitate, spectacolele de teatru bune și iubește neamul pisicesc, din care un exemplar distins îi ține companie cu prestanță și siguranță. Deși este ocupată pe tot parcursul anului, în perioada premergătoare Tîrgului de Carte Gaudeamus timpul liber al Lidiei Bodea se diminuează spre zero. Cu toate acestea, își găsește o fereastră între două întîlniri ca să răspundă afabilă și implicată unor întrebări ce vor a-i desluși mai bine fascinantul profil personal.

Dacă cititul este o vocație, poziția de director general al Editurii Humanitas implică să fiți un foarte eficient și profund cititor. Cum a debutat în viața dvs. cititul ca ocupație?

Cert este că scrisul ține în mod fundamental de vocație. Dar nu știu dacă și despre citit se poate spune același lucru. E drept că a citi presupune un tip special de relație: mai întîi cu lumea care există și, apoi, cu lumea aceea care există doar într-o carte. Traiectoria mea de cititor a început, ca a oricărui om alfabetizat, din clasele primare. Dar „cititor profesionist“ cred că am devenit de-abia cînd am pus piciorul într-o editură: am fost mai întîi corector, apoi redactor, redactor-coordonator, redactor-șef, director editorial; de ceva timp, sînt director general. Drumul ăsta a durat cam nouă ani.

Cum spuneam, am început cu clasa întîi, trecînd prin gimnaziu, liceu și facultate, iar acum am senzația că lucrez la un doctorat etern al vieții de cititor profesionist. Nu aveam asta în cap cînd eram studentă la Filologie, la Iași. Credeam că voi fi, oarecum firesc, profesoară de română sau de franceză. Dar, cînd a început colaborarea cu Editura Polirom, mi s-a deschis o ușă care dădea într-un univers despre care nu știam mai nimic. Cititorul obișnuit nu are o reprezentare asupra culiselor din spatele cărții pe care o citește. Ea îi cade în brațe ca un fruct gata copt din pom. De unde să știi că în spatele paginilor pe care le citești sînt încă patru-cinci perechi de ochi? Că există un corector, un redactor, un paginator, un grafician și așa mai departe? Odată intrată în acel univers, nu l-am mai putut părăsi. Mi s-a potrivit foarte bine și am avut norocul, poate cel mai mare în viață, ca să-mi placă ce fac.

„Cititul e una dintre cele mai minunate îndeletniciri“

Cum s-a declanşat pasiunea pentru lectură?

Am mărturisit asta în alt interviu: fiind prîslea, deci cea mai mică dintre cei trei frați, evident că eram cît se poate de mimetică și îmi doream și eu să fac cît mai repede tot ceea ce vedeam că fac fratele mai mare cu patru ani și sora mea mai mare cu șase ani. Asta a însemnat și că m-am grăbit să ajung să pot citi. Îmi amintesc perfect că, primind de ziua mea o carte de basme, cred că un Ispirescu, am găsit că e o mare victorie a viețișoarei mele de pînă atunci că am reușit să o citesc cap-coadă de una singură. Mai departe, sigur, cei din jurul meu, părinții, frații citeau. Iar profesorii de română pe care i-am avut erau în primul rînd niște mari cititori. Ieșeau cu mult dintre copertele manualului și din bibliografia obligatorie. Discuțiile cu prietenii, pe de altă parte, erau în bună măsură dedicate cărților citite. Așa se face că a existat tot timpul ceva care să mă țină aproape de cărți. Am ajuns destul de repede la convingerea că cititul e una dintre cele mai minunate îndeletniciri.

Cîte ore le petreceați citind?

Am vorbit despre cititorul obișnuit și cititorul profesionist. Din interiorul identității de cititor profesionist, deci de om de editură, citesc uneori și 300-400 de pagini pe zi. Nu mă întrebați ce și cît rămîne de pe urma acestui tip de lectură. E vorba de o lectură specializată, un soi de vînătoare de „defecte de fabricație“, care există în orice manuscris și care pot fi eliminate cu această ocazie. Acest tip de lectură poate merge uneori pînă la o rearanjare ori completare de sumar, așadar pînă la o restructurare a cărții.

Acum, dacă trec la identitatea de cititor de plăcere, spun că, de cîte ori prind un week-end sau măcar o sîmbătă ori o duminică liberă, cam duc la capăt o carte. Nu Ulysses, 732 al lui Mircea Mihăieș, dar o carte care are între 250-350 de pagini pot s-o termin într-o zi-două cu mare bucurie, cu mari delicii.

Ce alte tipuri de artă suplinesc literatura cînd luați o pauză de la citit?

Literatura n-ar putea-o suplini nimic altceva. E un alt fel de trăire acela pe care-l am la un concert de muzică clasică. (Abia aștept toamna viitoare Festivalul Enescu!) E o bucurie și să văd un spectacol bun de teatru și, legat de citit, cred că am două experiențe cu teatrul care m-au îmbogățit toamna asta: Moscova Petușki, după Venedikt Erofeev, pus la Unteatru, și Regele moare al lui Ionesco, la Național. Au fost două spectacole care m-au făcut fericită. Deși știam cărțile, spectacolele au adus ceva în plus.

Referitor la adaptări din literatură: sînteți interesată de ce se întîmplă cu o carte cînd trece pe ecran?

Sînt un sporadic privitor de filme. Am văzut cîteva ecranizări, dar nu am vînat niciodată o ecranizare anume. Filmul e din altă categorie. Nu că îmi spune mai puțin, dar cred că, prin definiție, filmul se îndepărtează inevitabil de carte. Băiatul în pijama vărgată de Mark Herman, după romanul lui John Boyne, e o ecranizare pe care am găsit-o deosebită, mi-a rămas în minte.

V-a sedus vreodată ideea de a scrie?

Cînd zilnic trebuie să scrii vreo 60 70 de e-mail-uri, singura sirenă care te mai poate seduce e a ambulanței (ca să nu spun a Salvării)… Dar nu vreau să se înțeleagă că din pricina asta nu sînt eu scriitor. Adevărul e că îi dau întru totul dreptate lui Vargas Llosa și spun și eu că „numai cel care intră în literatură așa cum intri într-un ordin religios, hotărît să-și închine acelei vocații timpul, energia, sforțarea, îndeplinește condițiile pentru a ajunge într-adevăr un scriitor“.

În ce măsură puteți influența gustul publicului general?

Influență… Nu cred că putem vorbi despre o influență care vine dinspre mine anume sau dinspre oricine ar fi cel care ar ocupa această poziție. Îmi place, în schimb, să cred că prin întreg catalogul, prin programul editorial pe care îl desfășoară de aproape 30 de ani, Editura Humanitas influențează, în sensul că educă, cultivă. În acest sens, da, cred că se poate vorbi despre o influență, dar altfel, eu pe mine însămi, cu numele și funcția mea, nu mă percep ca pe un influencer, cum se spune acum.

Cum percepeți literatura română contemporană în ansamblul ei?

E vie, e bogată, vocile sînt diverse, registrele – bogate. E o literatură care arată foarte bine, care a reușit să metabolizeze cumva natural experiențele străine (istoriile literaturii franceze, americane etc.), ceea ce înainte de ’90 era mai greu sau, oricum, era limitat. Dar nu găsesc numaidecît ca avînd un rost comparațiile între epoci, generații, vîrste ale literaturii ș.a.m.d.

„Autorul român debutant are cel mai mic tiraj și cei mai puțini cititori“

În foarte multe țări, cei mai citiți autori sînt cei autohtoni. Credeţi că vom avea în continuare un primat al traducerilor?

România e o țară atipică din mai multe puncte de vedere, fie și dacă discutăm doar de piața de carte. Sînt multe neasemănări între România și restul lumii. În primul rînd, cred că cea mai dureroasă dintre neasemănări e una care ține de statistică. Se citește foarte puțin în România. Întrebarea dumneavoastră viza, de fapt, piața de carte, și anume decalajul dintre tirajele (și vînzările) mari ale autorilor străini și tirajele mai mici, cînd nu de-a dreptul modeste, ale autorilor autohtoni. Sigur, Mircea Cărtărescu a depășit deja 500.000 de exemplare, tirajul total al cărților lui. Dar nu cred că putem face comparație între un autor consacrat, ajuns deja aici, și un debutant. Aș face din nou comparația ieșind din interiorul pieței de carte românești și aș spune că da, dintre toate țările Europei, autorul român debutant are cel mai mic tiraj și cei mai puțini cititori. Dacă se va schimba sau nu acest lucru cîndva, nu știu să vă spun.

Cum reușiți să echilibrați dimensiunea calitativă a unei cărți cu cea comercială?

Aici vorbim, de fapt, despre o definiție de manual. Editura e o entitate „pedepsită“ să îndeplinească două funcții aparent ireconciliabile: e funcția culturală, amintită și cînd am vorbit despre „a influența“, și funcția comercială, pentru că o editură trăiește pe o piață culturală. Nefiind o instituție finanțată de stat, nefiind o fundație, ci o societate comercială, ea trebuie să se autofinanțeze. Iar oamenii din editură trebuie să performeze acest mers pe sîrmă în așa fel încît să nu se dezechilibreze, să nu cadă nici în comercialul pur, nici în culturalul pur. Oricare dintre exagerări ar anihila definiția bună a editurii: aceea de instituție care face cultură autofinanțîndu-se prin echilibrul comercial de care e capabilă.

Se întîmplă să publicați cărți nerentabile comercial?

E mai mult decît că „se întîmplă“. E o politică editorială. E asumat. Există un buget anual destinat acelor titluri din portofoliul Humanitas pe care le edităm pentru valoarea lor culturală. Sper că nimeni nu-și imaginează că am dat vreo lovitură comercială publicînd Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, două volume masive de 1300 de pagini. Și e doar un exemplu pe care îl dau, dar există atîtea altele, și nu e vorba numai despre cărți fundamentale ale omenirii, pe care ne simțim datori să le publicăm, cum a fost cazul Schopenhauer, cum au fost edițiile Homer, Platon, Hei-degger, Hegel, Kierkegaard, Husserl și atîtea, și atîtea altele din zona aceasta. E vorba deopotrivă și de autori de eseu, autori de analiză, de reportaj, de literatură, cărți despre care știm din capul locului că nu sînt destinate marelui succes la public. Apoi, „simetric“ vorbind, se întîmplă și să refuzăm o carte, deși știm precis că ar fi un mega-bestseller.

Ne puteți spune cîteva titluri pe care Editura Humanitas le pregătește pentru Tîrgul de Carte Gaudeamus?

Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului. Sînt trei volume totalizînd 3600 de pagini. Vom fi gata cu primul volum (subtitlul lui e Călăii, al celui de al doilea Victimele și al celui de al treilea Complicii) în noiembrie. Îl avem pe Thierry Wolton invitat. Ana Blandiana, cu un nou volum de poezie, de o sensibilitate, frumusețe și tristețe nemaipomenite. Gabriel Liiceanu, Așteptînd o altă omenire. Horia-Roman Patapievici, Două eseuri despre Paradis. Vlad Zografi, Șapte Octombrie, cel de-al doilea roman al său. Ioana Pârvulescu, Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii. Radu Paraschivescu, Orice om îi este teamă. Dan C. Mihăilescu, Plăceri vinovate și datorii împlinite. Radu Vancu, romanul Transparența. Cristian Leonte, Paula Herlo, Alex Dima, Rareș Năstase, Paul Angelescu și Cosmin Savu, cu o carte-selecție a reportajelor și investigațiilor de la România, te iubesc! Mircea Vasilescu, Cultura română pe înțelesul patrioților și Andrei Pleșu, cu volumul Pe mîna cui sîntem. Una peste alta, vreo 50 de cărți noi. Încercăm să venim cu lucruri interesante în acest final de an.

Cum ar arăta o lume fără cărți?

Experimentul istoric s-a făcut în China lui Mao, unde nu exista decît o singură carte: a lui Mao. Dar cred că scriitorii înșiși au răspuns. Ray Bradbury, cu Fahrenheit 451, e primul pe listă. Mai avem un foarte mare scriitor care răspunde excelent la acest scenariu: e Mario Vargas Llosa. El spune clar că omenirea, așa cum o cunoaștem, e în bună măsură așa pentru că la un moment dat a apărut literatura, capacitatea de a fantasma, sub eticheta de „adevărul minciunilor“.

Îi lăsăm puțin deoparte pe scriitori, și îi ascultăm o clipă și pe specialiștii în neurologie. Ei ne spun că, în mod limpede, creierul uman s-a modificat și a evoluat din clipa în care un ins a scris, să-i zicem, prima poveste pe pereții peșterilor de la Lascaux și Altamira. Acolo e o poveste, astăzi i-am spune graphic novel sau bandă desenată. Nu sînt doar desene, ci narațiuni.

Cum ar arăta o lume fără cărți? În primul rînd, am avea o vorbire mult mai săracă. Dar de ce să nu ne uităm la ce avem printre noi: oameni pentru care cărțile, cititul nu există? Vocabularul lor e limitat la cîteva cuvinte și foarte multe interjecții, prin urmare și accesul lor la lume e teribil de precar. Ai atîta acces la lume cîte cuvinte ai să o reprezinți. Pe coloana cealaltă se află cei care pot să îți vorbească preț de 30 de pagini despre cum cade o frunză îngălbenită dintr-un copac, toamna.

Dar cum ar arăta o lume fără pisici?

Oooo! Asta ar fi… Nu. La întrebarea despre lumea fără cărți încă am găsit resurse să răspund. Totuși, să încerc. Păi, ar dispărea o bună bucată din magicul, misteriosul, contradictoriul de pe lume. Pentru mine, pisicile sînt niște extratereștri rătăciți printre noi. Și totuși, pot să-l citez pe Mark Twain: „Dacă s-ar putea ca omul să se încrucişeze cu pisica, primul ar avea de cîştigat, a doua, însă, de pierdut din greu“. Ăsta e raportul. De aceea îmi e foarte greu să îmi imaginez o lume fără pisici, pentru că noi, oamenii, ne aflăm într-o relație de subordonare în fața pisicilor, e lucru bine știut. Stăpînii de cîini sînt stăpîni de cîini, stăpînii de pisici trăiesc doar cu iluzia că ar fi stăpîni de pisici. Sînt niște majordomi îngăduiți pe-acolo, pe lîngă feline. (Rîzînd) Sper, totuși, să nu se înțeleagă că am vorbit despre pisici cu mai multă pasiune decît despre cărți.

a consemnat Andrei VORNICU

Foto: Radu Sandovici