În week-end-ul 5-6 septembrie, la Casa Avramide din Tulcea, a avut loc ediţia-pilot a Festivalului Dichis’n’Blues, organizat de Asociaţia Culturală „În Exil“, cu sprijinul Consiliului Judeţean Tulcea.
În cele două seri, au urcat pe scenă trupele: Blues Preachers, Soul Serenade, Vali „Sir Blues“ Răcilă & Raul Kusak, The Storytellers, DeltaBLUES Band şi Nightlosers.
Pentru imagini, puteţi intra pe contul de Facebook al festivalului sau pe site-ul www.deltablues.ro; pentru cuvinte, rămîneţi în această pagină. 
 
Festivalul de blues a început, pentru mine, odată cu drumul de două ore din Constanţa spre Tulcea. Cei peste o sută de kilometri parcurşi cu maşina printre cîmpurile agricole ale Dobrogei, cîmpuri pe care se învîrt elicele celor cîteva sute de turbine din cel mai mare parc eolian din Europa Centrală şi de Est. Drumul lin printre podişuri şi printre podgoriile de la Tariverde, acel peisaj vast şi pustiu derulat prin parbrizul prăfuit mi-a indus o stare de nostalgie şi reverie care îmi deschidea larg apetitul pentru blues. Pentru munteanul din mine, apropierea de cetăţile Histria sau Enisala, geamiile din localităţile cu nume stranii (Sinoe, Cogealac, Siutghiol, Zebil, Sarichioi), traversarea pădurii Babadag, toate mi-au dat senzaţia unui loc îndepărtat şi misterios, aproape exotic. Blues-ul urma să mă ducă mai departe. 
 
Nu mai fusesem de cîţiva ani în Tulcea, şi nici atunci mai mult de o oră, căci mă aflam în tranzit spre Sfîntu Gheorghe. Aş fi putut vizita muzeele de arheologie sau de artă, aş fi putut merge în Grădina Botanică sau la Acvariu, dar am preferat să mă plimb pe faleza unde bătrînii pescuiau, iar copiii jucau şah într-un scuar cu piese de mărimea lor, să trec prin parcurile în care am dat de un număr impresionant de statui (aşa am aflat ceea ce, spre ruşinea mea, nu ştiam, că Grigore Moisil, Alexandru Ciucurencu sau Ion Jalea au fost tulceni) şi să mă rătăcesc cîteva ore bune pe străduţele cu macadam pline de pisici de pe dealurile cu tei ale oraşului. 
 
Festivalul începuse, de fapt, cu o zi înainte, odată cu proiecţia unui film documentar realizat de Institutul Balassi – Institutul Maghiar din Bucureşti. Sîmbătă, înaintea primelor concerte, Vali „Sir Blues“ Răcilă a ţinut un workshop cu poveşti despre blues, unde s-au adunat nu mai puţin de şaizeci de copii. „Cine şi-ar fi imaginat că vor veni atîţia copii? Ar fi putut fi interesaţi de disco, de orice altă muzică, dar au venit la blues. Sînt încîntat“, avea să-mi spună mai tîrziu Cristian Antonescu, fondatorul Asociaţiei Culturale „În Exil“ şi, implicit, al festivalului, al cărui director artistic este Marius Cosmeanu. 
 
Blues Preachers (duo-ul românesc, alcătuit din Cătălin „Tzetze“ Rădulescu & Robert Z, şi nu cel australian cu acelaşi nume) au spart gheaţa, concertînd primii în curtea interioară de piatră dintre Casa Avramide (clădire astăzi de patrimoniu, casa a fost construită cu meşteri italieni la sfîrşit de secol XIX, de un grec exportator de cherestea) şi Teatrul „Jean Bart“, sub un castan maiestuos, survolat de ciori, peste stradă de Catedrala Episcopală „Sfîntul Ierarh Nicolae“ (construită la 1862). Blues Preachers indeed!
 
 
 
 
În prima seară a festivalului au mai cîntat trio-ul Soul Serenade (Andrei Rotariu, Codruţ Andrei şi Adelina Chivu – nu, nu sîntem rude!) şi Vali „Sir Blues“ Răcilă (adevăratul predicator al blues-ului românesc) împreună cu Raul Kusak, un duo clasic, ca să spun aşa, pe care l-am mai văzut şi ascultat în anii trecuţi şi la Festivalul de Blues de la Sighişoara (un festival frumos, care şi-a reluat cursul anul acesta după o mică sincopă). 
 
A doua seară a festivalului – de ziua lui Roger Waters, apropo – a început, de fapt, dimineaţa, odată cu atelierul „Scurtă istorie a blues-ului“ ţinut de psihologul Andrei Popescu. Seara, cîntările au fost deschise de un alt duo, The Storytellers, alcătuit din „muzicuţistul nostru“ Marcian Petrescu şi chitaristul Florin Giuglea (care, de unde stăteam, mi se părea că seamănă izbitor cu Steve Vai). The Storytellers au avut un setlist acustic foarte bun (muzicuţă, chitară rece / chitară resonator, amîndoi la voce), cu standarde din toate zonele, menite să satisfacă pe toată lumea: Charlie Musselwhite, Robert Johnson, Hoagy Carmichael, Kenny Neal, Big Bill Broonzy, Billy Boy Arnold, Sonny Boy Williamson, Willie Dixon, John Mayall şi alţii.
 
 
 
 
Seara a continuat cu ceea ce pentru a mine a reprezentat surpriza festivalului: DeltaBLUES Band, un proiect parţial tulcean, alcătuit din pianistul Sorin Terinte, basistul Dan „Bebe“ Nica şi tobarul Marian Ene, plus Alexandru Cismaru la chitara ritmică, cu toţii conduşi minunat de foarte talentatul chitarist Călin Grigoriu. Festivalul a fost închis cum se cuvine de Nightlosers, cu inimitabilul Nucu Pandrea ca guest star la frunză, păsărică cu apă şi sonerie de bicicletă. De-a lungul anilor, i-am văzut de multe ori în concert pe Nightlosers, am CD-urile lor şi le ştiu cîntecele pe dinafară; cu toate astea, Hanno, El Lako & co. încă mă surprind cu etno-boogie-blues’n’roll-ul lor lăutăresc care i-a ridicat pe cei trei sute de oameni de pe scaune. Seniorul Nucu Pandrea (care are şi site: www.nucupandrea.ro), oricît de fragil ar părea la prima vedere, pe scenă e de o voioşie neaşteptată. „Pe mine muzica m-a salvat; dacă n-ar fi fost muzica, eu n-aş fi fost astăzi aici“, îi mărturisea Nucu Pandrea a doua zi unui jurnalist tulcean pe vaporul care ne plimba prin Deltă. 
 
 
 
 
Pentru că jam session-ul cu care orice festival de blues se respectă a avut loc a doua zi pe un vapor care ne-a plimbat cîteva ore bune pe canalele Deltei pentru a se opri în cele din urmă la marginea lacului La Nebunul, unde mai toţi muzicienii din festival, cu tobarul Claudiu Purcărin la voce, s-au aşezat la instrumente şi au continuat lucrurile de unde fuseseră lăsate cu o seară în urmă.
 
 
 
 
„Mai mulţi ne-au întrebat: «De ce Blues la Tulcea?» Mai întîi, pentru că la Tulcea nu era blues. Şi cine a mai pomenit Deltă fără blues?“, scria Cristian Antonescu pe site-ul festivalului. Pe vapor, am apucat să-l şi cunosc la un pahar de bere nefiltrată. Era mulţumit de cum ieşiseră lucrurile, de „sprijinul local neaşteptat“, de faptul că veniseră mulţi copii şi tineri la voluntariat, la workshop, la cîntări. „Nu e mare lucru de zis. Asociaţia «În Exil» se cheamă aşa dintr-o eroare fericită. Trebuia să fie doar «Exil», dar pînă la urmă eu mereu m-am considerat a fi în exil pe oriunde am fost. Am făcut festivalul pentru că îmi place blues-ul. E un festival făcut cu prieteni. Aceasta a fost ediţia-pilot, dar am planuri şi vise. Vreau să aduc muzicieni din afară, vreau să vină şi mai multă lume, vreau să fie mulţi copii şi tineri…“ 
 
Afişele mai vechi lipite încă pe panourile şi stîlpii oraşului arătau că noul festival de jazz intrase într-un circuit mai larg de manifestări tulcene internaţionale începute în luna mai şi întinse pe toată durata verii: Dobrojazz – festivalul de etno-jazz (mai), Pelicam – festivalul de film despre mediu şi oameni (iunie), Peştişorul de aur – festivalul de folclor pentru copii (august) sau Rowmania – festivalul bărcilor cu vîsle (august). S-au înmulţit festivalurile peste tot în ţară, dar puţine continuă, capătă identitate şi relevanţă culturală. Iar cele care au reuşit să reziste şi să crească au redefinit oraşele, le-au dat imbold turistic şi, implicit, o nouă viaţă. Ce-ar fi astăzi Clujul fără TIFF ori Sibiul fără ASTRA – ca să dau doar aceste exemple? Festivalurile tulcene sînt încă tinere, dar au şansa de a contura identitatea oraşului şi de a-l pune pe o hartă mai mare. Iar Dichis’n’Blues, cu sprijinul necesar şi cu viziunea potrivită, are şansa lui. Pentru că, aşa cum îmi spunea Charlie Musselwhite într-un interviu acordat Dilemei vechi acum cîţiva ani: „Blues-ul cîntă despre tot ce înseamnă viaţa însăşi. Blues-ul este ceea ce îţi aduce consolare în vremuri grele şi este tovarăşul tău în vremurile bune.“  
 
Mai multe fotografii de Mircea Reştea din timpul festivalului aici.
 
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.