După cîteva zile, am închis ochii şi am început să mă întreb: oare atît de copleşitoare vor fi ajuns răul şi urîciunile ce ne înconjoară încît cea mai infimă rază de frumuseţe să-ţi declanşeze o adevărată jubilaţie senzorială? Sau înnebunesc eu, încet dar sigur, reacţionînd total disproporţionat la vederea unor împliniri cît se poate de fireşti, a unor restabiliri de armonii de-o simplitate absolută şi care, totuşi, mă răvăşesc pînă aproape de delir? Cîteva biete adieri de primăvară, ciripitul mierloilor dimineaţa, trei zile în care, haihuind pe dealuri, nu m-am uitat la ştirile TV, zvonul privind reconstruirea unor bisericuţe de lemn din nordul Olteniei, sau vestea că România este anul acesta „ţară invitată“, adică personaj principal, la tîrgurile de carte de la Praga şi Torino, iar în 2013 la Göteborg şi (poate) Paris, aproape că mă fac să ţopăi mental! Orice fărîmă de bine, oricît de neînsemnată ar fi, se megaloscopează frenetic, în perfectă antinomie cu hiperexcitaţia caragialiană din Grand Hôtel „Victoria Română“. Te surprinzi (cu spaimă) că simţi normal tocmai fiindcă vezi lucruri cuminţi şi frumoase. Subliniez: ceea ce mai mult te sperie, decît să te aline!

Dar să vin la cestiune. În numai zece zile mi-au aterizat pe masă mai multe albume din zona patrimoniului arhitectural naţional, impresionante nu doar estetic – prin „veşmintele“ somptuoase, frumuseţea fotografiilor şi calitatea reproducerilor –, dar mai ales omeneşte (şi româneşte): prin cantitatea de speranţă cu care te încarcă. Poate că, totuşi, nu „vom fi murit demult“, după convingerea tremurată a poetului. Poate că încă mai e posibil de salvat ceva din măcelărirea Bucureştilor, din ruinele castelelor, ale conacelor şi caselor boiereşti de pe tot cuprinsul ţării, restaurînd forme istorice şi adevăruri originare, reinstaurînd bogăţia simplităţii armonioase. Poate că – văzînd atîtea recuperări, refaceri şi reîncoronări în universul arhitectural – îmbogăţiţii tranziţiei româneşti vor „sesiza trendul“ şi i se vor livra cu efervescentă voinţă mimetică. Poate vor accepta să construiască recuperînd brâncovenismul şi nobila svelteţe a stilului neoromânesc. Să-şi ridice locuinţe de vară în genul culelor olteneşti ori al caselor gorjene. Să prefere lemnul, stuful, şiţa şi piatra de rîu, în locul cimentului, fierului şi aluminiului. Şi să investească în refacerea bisericuţelor seculare mult mai mult decît în huidumele de beton cu acoperiş de tablă numite totuşi biserici, cu toate că nu prea au de-a face cu duhul şi smerenia, ci mai degrabă cu nişte săli de aşteptare, buncăre sau popote de garnizoană.

15re se intitulează, uşor misterios, însumarea sutelor de fotografii, care de care mai magnetizante, prin care Ordinul Arhitecţilor Români prezintă 15 cazuri de „reabilitare, recuperare, restaurare, reconversii, renovări, revitalizări“: conacul Apafi din Mălâncrav, casa Max din Sibiu, bastionul Theresia din Timişoara şi cel al Postăvarilor din Braşov, conacul Bellu din Urlaţi (care mi-a umplut o noapte de vise feerice; arhitecţi Daniel şi Călin Hoinărescu, inginer structurist Sandor Zoltan, istorici Irina şi Eugen Paveleţ, artişti restauratori Graţiela şi Nicolae Stoian, arh. Matei Stoian), case tradiţionale sau de vacanţă din Zăbala, Micloşoara şi Copşa Mare, Turnul Croitorilor din Cluj, o reşedinţă regală din Valea Zălanului (sublim îndatorată Prinţului Charles al Marii Britanii, ca şi, desigur, arh. Silvia Demeter-Lowe), vila Dobruşa din Drăgăşani, castelul Haller din Ogra ş.a. Arhitecturi văzute prin intermediul revistei Igloo, texte de Reka Ţugui şi Viorica Buică (versiunea engleză de Smaranda Nicolau), fotografii de Şerban Bonciocat şi Cosmin Dragomir. E ceva aproape de leşin, vă rog să mă credeţi. Un album care, fie şi la simpla răsfoire, te umple alternativ de durere şi plăcere, de furie şi admiraţie, urlete de neputinţă şi oftat extatic. Apropo de Igloo, le-aş recomanda comanditarilor, dezvoltatorilor imobiliari şi arhitecţilor noştri să ia aminte în regim de urgenţă din nr. 123, martie 2012, al acestei impunătoare reviste, la „Dosarul“ realizat de Viorica Buică. Trei exemple de restaurare şi reconversie. Două din Italia (fortăreaţa Franzensfeste, cea mai mare fortificaţie din regiunea Alpilor, şi hotelul „difuz“ Sextantio, arhitecturat în grotele Materei, regiunea Basilicata) şi unul din Ljubljana (trei corpuri de clădire în stil baroc, delimitînd o frumoasă curte interioară, transformate, din birouri, în locuinţe).

Tot Ordinul Arhitecţilor, împreună cu Uniunea Arhitecţilor din România şi AFCN (plus firma Lafarge), finanţează o impresionantă monografie a castelului Peleş ca „expresie a fenomenului istorist de influenţă germană“. Autor: Ruxandra Beldiman, la Editura Simetria. Lucrare solidă de doctorat, aptă să satisfacă şi spiritul geometric şi pe cel de fineţe. Sînt prezentaţi arhitecţii (Wilhelm von Doderer, Johannes Schultz von Strassnitzky, Lecomte du Noüi, Carel Liman), se face istoricul exegezei subiectului (Jakov von Falke, Paul Lindenberg, Léo Bachelin, Al. Tzigara-Samurcaş, Grigore Ionescu ş.a.), ni se descrie constelaţia comparatistă (castelele Stolzenfels, Babelsberg, Neuchwenstein, plus alte reşedinţe în stil istorist: Castelul Osborne din Insula Wight, Palácio da Pena din Portugalia, Castelo di Miramare (Trieste) şi Euxinograd-ul lui Ferdinand al Bulgariei). De bună seamă că figura centrală este regele Carol I, prezent aici inclusiv în calitate de connaisseur şi colecţionar de artă.

Întîmplarea fericită face ca studiul Ruxandrei Beldiman să iasă pe piaţă concomitent cu noua ispravă a lui Sorin Cristea, cercetătorul care ne-a înzestrat în 2005 cu Corespondenţa privată a Regelui Carol I şi în 2007 cu (teza de doctorat) Carol I şi politica României (1878-1912). De această dată, tot la Editura Paideia, Sorin Cristescu publică Scrisorile Regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen. 1878-1905. Este vorba de 297 de scrisori inedite, majoritatea către Leopold von Hohenzollern (1835-1905), fratele mai mare al regelui, general în armata germană şi vrednic achizitor de opere de artă pentru fratele respectuos de la Peleş. Texte interesînd deopotrivă istoria, politica parlamentară şi de partid, ca şi diplomaţia românească, dar şi întîmplări, şi observaţii picante pentru istoria mică şi evoluţia mentalităţilor valahe. „Afacerea amoroasă“ dintre Elencuţa Văcărescu şi prinţul Ferdinand, infidelităţile reginei Maria (aici numai Boris Vladimirovici şi Zizi Cantacuzino), dar şi micuţa revanşă a lui Nando cu soţia colonelului Prezan. Supărătoarea (pentru rege) dependenţă a reginei Elisabeta de şedinţele de spiritism şi influenţa doamnelor de onoare. Febleţea lui Carol pentru Mitiţă Sturdza şi Brătieni (foarte mefient faţă de Take Ionescu), obsesia „mizerabilelor intrigi ruseşti“ şi a „nihilismului ruso-bulgar“ bolşevizant, cu sau fără filiera ruso-franceză (Blaramberg – Vernescu & Co). Învolburările celebrului punct 7 al Congresului de la Berlin cu naturalizarea evreilor şi amendarea sistematică a politicii maghiare „pe cont propriu“, adică neobedientă de Viena, în privinţa relaţiilor cu România. O Românie văzută de Carol I ca fiind „cel mai mare obstacol în calea realizării planurilor ruseşti în Peninsula Balcanică“. În ce-i priveşte pe români, ei sînt catalogaţi drept „un popor cu sîngele fierbinte, a cărui nerăbdare nu este uşor de strunit“.

Iar m-am luat cu vorba de mi s-a dus spaţiul. Urmează pledoaria asociaţiei Pro Patrimoniu intitulată Cui i-e frică de cartierul Matache?.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.