Lăsîndu-l la o parte pe Homer, autor legendar, și Biblia, imens efort colectiv, Dante este și primul, și cel mai vizibil, de oriunde-ai privi opera culturală a umanității, dintre scriitorii individuali care dau universului culoarea propriei lor personalități. Este, probabil, primul autor care spune cu toată îndreptățirea „eu” și primul care are ambiția să spună, într-o singură carte copleșitoare, tot ce știe despre tot ce se-ntîmplă sau poate fi imaginat. Este primul care vorbește cu toate cuvintele, iar cînd graiurile nu-i ajung, inventează unele noi. Este primul care cuprinde în întregime, de la sublim la scatologic și grotesc, toate discursurile, toate umorile, toate pasiunile, toate registrele ființei umane. Vorbește și despre ceea ce nu se poate exprima în cuvinte, lucruri despre care Wittgenstein spunea că trebuie să se tacă. Exprimă, asemenea lui Rimbaud, inexprimabilul. Abjecția, turpitudinea, bestialitatea care zac în om sînt contrabalansate în scrisul său de extaz, magnanimitate, geniu. Mai presus de orice, zeul lui Dante este însă intelectul, reprezentat prin puterea fără limite a lui Dumnezeu.

Nimeni nu i-a făcut vreodată concurență lui Dante, nici ca forță poetică și satirică, nici ca viziune, nici ca bogăție a fețelor răului și-ale binelui, nici ca arhitectură a lumilor imaginare. Scriitorii care au venit după el, și care sînt copiii lui spirituali, au dezvoltat doar unele direcții și unele straturi ale infinitei bogății numite Commedia, organism în care creierul, inima și intestinele (Paradisul, Purgatoriul și Infernul) funcționează unitar, intricat și miraculos, ca și într-un trup omenesc. Foarte, foarte puțini au o anvergură apropiată de-a lui: îmi vin în minte acum Rabelais, Shakespeare și Joyce. Se poate spune, de fapt, că, într-un fel, cultura europeană se desfășoară între două zile, aparent oarecare, din istoria umanității: 25 martie 1300, cînd personajul dantesc își începe călătoria prin cele trei regnuri sub- și supra-pămîntești, pornind din pădurea obscură, labirintul în care toți rătăcim, și 16 iunie 1904, ziua în care Leopold Bloom bate străzile Dublinului experimentînd tot ce poate trăi o ființă omenească, mai întîi în realitate, apoi, prin Finnegans Wake, în adîncul oniric și plurilingv al ființei.

Dante este, de fapt, Divina Commedia, pe lîngă care celelalte scrieri ale sale par minore, unele tipologic romantice, altele scolastice, altele întrezărind un continent aflat încă în cețuri, Renașterea. Dacă poetul n-ar fi scris această carte a cărților, probabil că doar universitarii ar fi auzit de el și l-ar fi prețuit, cum se-ntîmplă cu poeții din grupul cărora s-a desprins, Guido Guinizzelli sau Guido Cavalcanti. Il dolce stil nuovo este o realizare, o înnoire îndrăzneață a poeziei italiene, dar el nu-l poate cuprinde pe Dante, așa cum flautul nu poate scoate toate sunetele unei orchestre (și-n plus mugetul mării și șuierul vîntului). Era nevoie ca poetul să fie condamnat la moarte, ca Dostoievski, și la exil, ca Ovidius, s-o piardă pe Beatrice, să-și piardă bunurile și familia, să fie zdrobit de soartă și înșelat în toate previziunile politice, să fie uitat de semeni și să rătăcească, asemenea unui milog, din oraș în oraș, să adune ură și recunoștință, pentru ca Divina Commedia să se poată rotunji, sidefie, ca o perlă în carnea scoicii rănite.

O nebunie cristalină, o metodă paranoic-critică asemenea celei a lui Dalí, o înfiorare ca a lui Da Vinci la gura peșterii ce putea ascunde-n adînc un monstru sau o comoară, dar în primul rînd o încredere-n propriile puteri și-n puterile literaturii cum poate doar evangheliștii o avuseseră, știind că nu ei, ci Duhul Sfînt le purta pana pe hîrtie, l-au împins pe Dante să sfideze limitele culturii în care trăia – cea a Antichității, a Bibliei și-a puținor contemporani –, așa cum Ulise al său trece dincolo de stîncile lui Hercule ca să vadă stelele din cealaltă emisferă, nemaivăzute de un ochi omenesc. Dante credea că după moarte avea să ajungă pentru scurtă vreme în Purgatoriu, în cercul invidioșilor, avînd ochii cusuți cu sîrmă, ca să nu mai poată privi, pizmaș, spre scrierile altora, dar la drept vorbind, dacă Infernul ar avea cu adevărat ființă și sinopsisul păcatelor ar fi fost strict respectat, locul lui ar fi fost între cei vinovați de hybris, de răzvrătire împotriva limitelor omenești, căci Commedia sa uman-prea-umană a devenit în scurtă vreme, prin intervenția inspirată a lui Boccaccio, Divină.

Cartea are mai multe rădăcini. Dacă oricare dintre ele ar fi lipsit, întregul ei ar fi fost cu neputință. Prima este cea psihanalitică, mitul fantastic al Beatricei. Dante a avut două soții, una reală, nepomenită niciodată în scrierile lui, Gemma, care i-a făcut cel puțin patru copii, și cealaltă mistică, prezentă copleșitor în opera sa, dar pe care-n viață a-ntîlnit-o fugar, doar de două ori. Fiică și soție de bancher, Beatrice a trăit doar douăzeci și cinci de ani, și prezența ei ca femeie ideală, sfîntă, călăuzitoare a poetului prin Purgatoriu și Paradis, urmîndu-i lui Virgiliu, este inexplicabilă și tulburătoare. Practic, toate marile povești de dragoste ale umanității pornesc de aici, din acest irezolvabil mister. O altă Beatrice este Laura lui Petrarca, alta este Dulcineea lui Cervantes și, după secole, Yvonne de Galais din Le Grand Meaulnes sau Daisy a lui Scott Fitzgerald. Venus, femeia carnală a Antichității, cunoaște o sublimare freudiană: sexul e cu desăvîrșire eliminat și înlocuit cu sfințenia neatinsă de păcat a Mariei. Borges scria într-unul dintre strălucitele sale eseuri că Dante a scris Divina Commedia doar pentru scenele cu Beatrice, doar ca să poată retrăi, în Purgatoriu și-n Paradis, întîlnirile cu ea din lumea adevărată.

O a doua rădăcină este cea a literaturii coborîrilor în infern și-a vizitării spațiilor celeste, de la Homer și Virgiliu înșiși pînă la apocrifele biblice și evanghelice și literatura populară a Evului Mediu, plină de relatări apocaliptice și eschatologice. Soarta sufletului după moarte e una dintre principalele preocupări ale spiritului uman, ce a hrănit mereu toate religiile, toate căile cunoașterii, toată filosofia și bună parte din literatura lumii. Viața omului pe pămînt e doar un fel de testare a calității morale a sufletului său, pe cînd viața adevărată, eternă, urmează abia după moarte, cînd fiecare e chemat în fața Marii Judecăți divine. O eternitate de suferință îi așteaptă pe cei care-au păcătuit și o eternitate de beatitudine pe cei drepți. Dante construiește în cartea sa o mașinărie metafizică infinit superioară tuturor celorlalte reprezentări ale spațiilor imaginare ale lumii de apoi, pentru că include astronomia, geometria, istoria reală și mitologică a universului și multiplele culturi umane într-o imagine totală, de o măreție uimitoare: căderea lui Satan face ca pămîntul, îngrozit, să se tragă înapoi din fața lui pînă în centrul sferei terestre, în dreptul Ierusalimului, pentru ca materia dislocată să se-nalțe ca un munte în ocean, în cealaltă emisferă. E muntele Purgatoriului, singura cale spre firmamentul stelelor fixe, unde e Paradisul. Călătoria prin cele trei spații se desfășoară în Săptămîna Patimilor, în trei zile, cronometrate minuțios, în acord cu mișcarea corpurilor cerești.

Cartografia fiecărui spațiu este clară ca un vis lucid. Infernul e o mașină de tocat scolastică, unde păcatele sînt ramificate birocratic, cerebral, ca-n lumile totalitare. Golit de păcătoși, e ca visul melancolic al vreunui Robespierre sau Sade. Plin de oameni, de urlete, de lacrimi, de foc și de gheață, e un coșmar din care, cum spunea Joyce, nu te mai poți trezi. Purgatoriul oglindit în mările verzi ale sudului, niciodată văzute de un ochi omenesc, e înalt, conic și alb ca laptele, asemenea cornului unui inorog. Sufletul pătimește și-aici, dar numai pentru un timp, căci Apostolul Pavel spune că dacă lucrarea cuiva în spirit va fi arsă, el își va pierde răsplata, dar totuși va fi mîntuit „ca prin foc”. Speranța, refuzată celor din Infern, face aici diferența. În fine, deasupra tuturor se ridică splendoarea ilizibilă a Paradisului, încărcată de subtile distincții teologice. Precum spunea Tolstoi despre căsătorii, există milioane de feluri de-a chinui carnea și sufletul, dar numai cîteva de-a le face fericite. Fericirile acumulate unele peste altele par una singură și te duc cu gîndul la paradisurile artificiale provocate de ciuperci psihedelice, droguri, endomorfine. Ce este extazul suprem al celor fericiți decît voluptatea religioasă a sfintei Tereza din faimoasa sculptură a lui Bernini, ale cărei conotații orgasmice sînt atît de ușor de detectat? Doar că sexul, cu voluptățile sale, este extirpat cu desăvîrșire și-n Paradis, înlocuit fiind cu fericirea de-a vedea etern fața Domnului.

A treia rădăcină e pasiunea politică a lui Dante și exilul pe care ea l-a provocat. Azi ridicăm din umeri la diferențele dintre guelfi și ghibelini, dintre guelfii albi și negri, la mica fojgăială provincială a Toscanei, plină de personaje de-o clipă, îngîmfați, stupizi, trădători, ucigași, neciopliți, vicleni, dar în acel moment tînărul Dante, deși poet suav al mișcării il dolce stil nuovo, era și el înșurubat cu totul în eternele minuscule înfruntări și vendete ce duceau la crime, silnicii, alungări de familii întregi din cetăți. E ciudat să vezi cum un spirit atît de înalt e angrenat în dispute atît de meschine, dar ele erau totul pentru tînărul Dante, și vor rămîne la fel de importante pînă la sfîrșitul vieții sale. N-ar fi existat nici o Commedia fără angajarea totală a poetului în lumea sa, printre semenii ce azi ar fi uitați cu totul dacă n-ar fi presărați prin șanțurile, bolgiile, puțurile, spiralele și constelațiile dantești. Cartea e fructul înfrîngerii amare a omului politic Dante, cum e și fructul îndrăgostitului fără speranță Dante. Frustrarea, umilința, anonimatul, uitarea exilului au dus, compensatoriu, la inventarea unei lumi pentru care el este Creatorul suprem, învestit, ca și cel adevărat, cu drept de viață și de moarte asupra celor buni și-a celor răi.

A patra rădăcină e limba italiană, vernaculara pe care poetul o apără în Vita Nuova și în Convivio, și pe care el o plămădește urmînd dialectul florentin. Ar fi fost de neconceput ca Divina Commedia să fi fost scrisă-n latină (sau în orice altă limbă în afara italianei). De multe ori de-a lungul amplului poem, Dante se plînge de neputința cuvintelor de-a descrie oroarea, nebunia, miracolul și iluminarea, dar le descrie totuși desăvîrșit prin italiana abia culturalizată a vremii, ieșită încoifată și-mplătoșată, asemenea Minervei, din Commedia. Am citit multe traduceri românești ale acesteia, unele aparținînd unor mari poeți și oameni de cultură, dar de fiecare dată am tras cu ochiul și la originalul de pe pagina din stînga: diferența e ca aceea dintre cristal și sticlă. Fără să cunosc italiana, am recitat adesea din terținele dantești, uimit de sonoritatea lor, cînd aspră, cînd înalt intelectuală, cînd argotică, în stare să urmeze flexibil riguroasa încîlceală a meditației, adulației și invectivelor dantești.

A cincea rădăcină e pur estetică. La fel ca, puțin mai tîrziu, Da Vinci și Michelangelo, poetul toscan vrea să arate, pur și simplu, că este cel mai bun, mai bun decît poeții Antichității și decît contemporanii săi, „campion mondial la literatură”, cum se numea pe sine, autoironic, Hemingway. El știe asta foarte bine și se teme nițel, alături de păcatul invidiei, și de cel al trufiei, care l-ar fi putut întîrzia o vreme în Purgatoriu. Deocamdată, scriind în amarul exil, Dante e singurul său cititor, căci Florența natală îi e ostilă, dacă nu cumva l-a uitat cu totul, dar are acea credință, inexplicabilă pentru noi, în eternitatea artei, „monument de aramă nepieritoare”, cum scria Horațiu, și în judecata posterității. Noi trăim azi într-o lume în care, după Andy Warhol, „fiecare vom fi celebri pentru un sfert de oră”, dar Dante credea în Homer și-n Virgiliu, ale căror cărți dăinuiseră de milenii, și nu se-ndoia că marele său tablou al celor trei lumi de după moarte avea să dăinuiască la fel de mult. La șapte sute de ani de la moartea sa, vedem cum Commedia rămîne printre primele cîteva cărți semnificative ale umanității în clasamentul oricărui om cultivat, și asta în primul rînd datorită imensei sale calități estetice.

Nu sînt în măsură să apreciez valoarea teologică a poemului. În „Disputa sacramentului“, opera lui Rafael de la Vatican, Dante, cu clasicul său profil acvilin și-ncoronat cu lauri, figurează printre marii teologi ai creștinătății. În mai multe rînduri îi jură cititorului că viziunile lui despre viața de apoi sînt adevărate, că și-a purtat cu adevărat pașii printre cele trei regnuri, însoțit de Virgiliu și de Beatrice. Credea el oare cu adevărat în lumile sale? Se considera oare inspirat, asemenea evangheliștilor, de Duhul Sfînt? Nu se temea că este doar un profet mincinos, care pentru gloria literară spune lucruri care nu i-au fost puse-n gură de Dumnezeu? Probabil că dac-ar fi fost un om al Evului Mediu și-ar fi pus aceste-ntrebări cu toată gravitatea și, mai mult ca sigur, ar fi renunțat la proiectul său care-l transformă într-un fel de Farinata al literaturii. Dar Dante este un om al Renașterii înainte de vreme și un om universal. Poemul său este îndrăzneț teologic, îndrăzneț politic și îndrăzneț estetic. Este un proiect pentru care, dac-ar fi fost amenințat cu pedeapsa eternă, ar fi acceptat cu seninătate Infernul. Estetic, spuneam, e o scriere nespus de frumoasă, una pe care, chiar fiind Dante, o poți face o singură dată în viață. Toate alegerile sale au fost norocoase: terținele împletite ale poemului, împărțirea sa în o sută de cînturi alcătuind un triptic la fel de strălucitor ca și cel din Gand, gimmick-ul inteligent de-a termina fiecare cînt cu superbul, universalul cuvînt „stele”. Foarte subtila proporție dintre grotesc și sublim, dintre acțiune și meditația intelectuală. Faimoasele cerințe ale Sfîntului Toma pentru un text perfect, claritas, integritas, consonantia (atît de dragi și lui Joyce), sînt cei trei pilaștri de cuarț care susțin și dau tărie Commediei.

Claritas, pentru că tot ce-i obscur în opera lui Dante (și, slavă Domnului, e nevoie de hectare de note de subsol pentru aproape fiecare dintre versuri, fără de care nici cel mai cultivat cititor nu se descurcă) nu e obscur prin exprimare, prin întorsăturile și licențele poetice. Fereastra prin care vedem este perfect limpede, dar ceea ce vedem poate fi înspăimîntător de greu de-nțeles prin însăși natura sa, ca-n filosofia lui Kant sau ca-n Tractatus logico-philosophicus. Nu poate fi exprimată mai limpede natura Treimii, cu care se încheie cartea, decît o face Dante, pentru că „limitele minții mele sînt limitele limbajului meu”. Nici suferința, care e intranzitivă și inexprimabilă („Cum te poate durea măseaua din gura altuia?”, se întreba Wittgenstein), nu poate fi exprimată mai clar decît o fac terținele dantești. Mintea omenească nu poate înțelege nici suferința absolută, nici eternitatea ei, așa încît cea mai limpede imagine a unui suferind infinit și etern pe care-o putem avea e cea a unui om în stare să simtă și să gîndească încrustat etern în gheață, într-o singură poziție a trupului, fără nici o speranță ca vreodată, fie și după eoni de chin, să fie absolvit sau ușurat. Claritas, în cazul lui Dante, înseamnă a exprima limpede, printr-o imagine puternică, lucruri pe care mintea nu e-n stare nici să le gîndească, nici să le spună. Virgiliu, adică rațiunea, ca și Beatrice, harul, elucidează pentru călătorul prin vămile sufletului tot ce acestuia i se pare de neînțeles, lămurindu-l că totul corespunde supremei înțelepciuni divine, superioare ca orizont și anvergură celei omenești. Prin Dante, cititorul Commediei împrumută temporar creierul lui Dumnezeu.

Alteori, obscuritatea e a noastră și nu a textului, fiindcă se datorează întunecării timpului și-a memoriei: noi nu mai înțelegem viața cetăților italiene la 1300, nu le mai știm locuitorii și faptele lor, și de aceea e greu să ne dăm seama în ce măsură relațiile lor cu autorul, sentimentele și resentimentele personale ale acestuia, le-au stabilit locul etern în vîrtejurile fabuloase ale cărții. Au trecut șapte sute de ani de la marea călătorie, și timpul care-și devorează copiii a devorat multe dintre motivațiile și modelele umane ale Divinei Commedii. Știm cine-a fost Brunetto Latini, dar nu mai știm cu certitudine cine-a fost Pia. Cel mai greu lucru, cînd citim această carte, spunea T.S. Eliot, e să-nțelegem de ce cutare personaj apare în cutare loc al acestei vaste panorame a umanității.

Faimoasele sale comparații ale stărilor de fapt din lumile imaginare cu întîmplări simple dintr-o lume foarte familiară cititorului de la 1300 (cum bagă țesătorul ața-n urechea acului, cum suferă bolnavii de malarie din spitalele Toscanei etc.) sînt și ele sub semnul lui claritas, căci sînt iluminări ale unor zone hașurate și obscure ale cînturilor cărții. Se poate spune, deci, că niciodată lucrurile cele mai ascunse, mai supuse cenzurii divine, mai greu de gîndit sau de descris din diverse motive n-au fost exprimate mai clar. Da, textul dantesc este extrem de dificil și pentru învățați, dar pe de altă parte de el se pot bucura și copiii. Folosirea italienei în loc de latină este în sine un fel de meta-metaforă pentru nevoia de simplitate în obscuritate a poetului.

Integritas, pentru că, de la construcția mare, „care se vede de pe Sirius”, pînă la detaliile fiecărui cînt, în capodopera lui Dante trăiește o singură lume, gîndită de o singură minte, probabil într-o singură clipă de iluminare. Lumea aceasta este întreagă, nu i se poate adăuga sau extrage nimic. Toată cunoașterea umană de la 1300 este acolo. Există patru lumi, una prezentă și vizibilă pentru toți, sfera pămîntească, ptolemeică, a sufletelor înveșmîntate în carne, celelalte invizibile, dar la fel de reale pentru creștinul catolic al epocii: Infernul, Purgatoriul și Paradisul. Unitatea acestor lumi e dată de prezența lui Dumnezeu, cel care-a construit-o, și-a omului, plămădit după chipul și asemănarea sa, care-o locuiește. Pămîntul este furnizorul continuu al celorlalte spații. El produce păcătoși pentru iad, penitenți pentru purgatoriu și sfinți pentru rai. În totului tot, avem de-a face cu un fel de psihodramă, o reprezentare alegorică, freudiană și jungiană, a instanțelor psihice, o tomografie a straturilor minții. În afara acestor patru lumi într-una singură, nu există nimic. Cartea e lumea și lumea e cartea, iar asta înseamnă integritas.

Consonantia, pentru că în Divina Commedia totul se leagă cu totul, totul intră-n rezonanță cu totul. Cheia, sau una dintre ele, e însuși cuvîntul „commedia”. Nouă ni se pare atît de straniu și de nepotrivit ca o carte de o asemenea gravitate, intensitate, forță și tragism să fie definită drept comedie, ca un film de Charles Chaplin (e drept, el însuși un geniu). Totuși, Dante nu și-a numit niciodată cartea altfel, și chiar în rîndurile sale o numește nu epopee, ca pe Eneida, gen nobil al perioadei antice, ci doar „comedie”. Cîtă umilință și cît orgoliu în distincția lui: umilință, pentru că, în felul lor, Virgiliu, Homer și ceilalți poeți care, în limb, îl primesc și pe Dante printre ei sînt de neegalat, și orgoliu, pentru că lui Dante nici nu-i trece prin minte să-i egaleze, ci să-i întreacă, folosind altă cale decît a lor. După părerea mea, asistăm cu poetul toscan la prima ceartă a cărților, primul turnir dintre antici și moderni din istoria literaturii. Da, cei vechi sînt venerabili și de neatins în direcția lor. Dar modernii au alte mijloace de exprimare, mai extinse, mai la scară umană, mai lipsite de opreliști și prejudecăți. Vernaculara ca mijloc de exprimare și „comedia” ca stil sînt altceva decît tot ce-a dat Antichitatea mai demn de laudă. Nu experiența marilor tragici și epopeici trebuie continuată, ci a satiricilor ca Aristofan sau Petronius, iar această linie, în definitiv, definește, prin Dante, Rabelais, Shakespeare sau Joyce, modernitatea. Dante este placa turnantă a marii treceri de la o civilizație la alta: clasicul Dante folosește toate sursele Antichității păgîne și creștine, vizionarul Dante prevede epoca modernă. Firește, „commedia” nu înseamnă doar spiritul comic și satiric, ci orice operă care pornește din rău și ajunge la bine. Cum, în cazul lui Dante, binele este cel suprem, fericirea nemărginită de-a vedea fața lui Dumnezeu, Boccaccio a găsit pînă la urmă cel mai potrivit titlu pentru scrierea neintitulată a lui Dante: Divina Commedia.

Consonantia înseamnă deci orchestrație, teme și motive recurente, metamorfoze și anamorfoze, oglindiri, analepse și prolepse, abateri și reveniri, tranziții de la stilul înalt la cel umil. De multe ori aceste reverberații sînt date de sentimente. Un ocean de pasiuni acoperă imaginile dantești. Unii cercetători ai visului consideră că nu imaginea provoacă emoția-n vise, ci emoția intensă (frica sau dorința) produce imaginea. Dragostea, de pildă, are două fețe în scrierea lui Dante, contrastante, dar și consonante. Avem dragoste în Infern, atît de modernă și de ușor de-nțeles de noi. Îi avem în cîntul al V-lea, răsucindu-se și zbătîndu-se-n furtună, fără a se putea reuni vreodată, pe Francesca și Paolo care, citind despre Lancelot și Guinevere, au fost cuprinși de pasiune (în „Tangled Up in Blue”, Bob Dylan reia povestea: doi îndrăgostiți citesc de data aceasta, printr-un ciudat joc de oglinzi, chiar cartea lui Dante). În Paradis, dragostea ar trebui să fie totul, dar nouă ne e teribil de greu să-nțelegem o dragoste fără trup, ca un fel de beție extatică. De-aceea „Infernul” e atît de popular printre cititorii de azi, pe cînd spiritul alegoric și scolastic al „Paradisului” ni se pare frigid și ciudat. Infernul e durere și numai durere, dar paradisul nu e plăcere, opusul epicurean al durerii, ci altceva, pe care creștinismul îl oferă ca substitut mai nobil al plăcerii: bucuria. Într-un fel, paradisul e mai tînăr decît infernul: în primul ești prunc nevinovat, cu ochi strălucitori de bucurie pură, în celălalt ești moșneag plin de boli și dureri, măcinat de remușcare și spaime.

Nu sînt specialist în opera lui Dante. Citindu-l pe cel de la moartea căruia se-mplinesc curînd șapte sute de ani, n-am fost niciodată altceva decît un poet citind alt poet. Nu am avut nici o dificultate să-l citesc, nu cred în filtrele condescendente prin care se presupune că trebuie să-i citim pe cei vechi. „Numesc monstru orice frumusețe inepuizabilă”, scria Jarry. Eu numesc clasic orice frumusețe inepuizabilă. Nu fac distincția între scriitori vechi și scriitori noi, ci doar între minune și insignifianță. Dante omul este extraordinar, lumea sa e la fel de vastă ca lumea din Balzac, Tolstoi sau Proust. Dar cu cît mai fantastică! Dacă admir ceva suprem la Dante, nu e atît diversitatea umană și emoțională, cît spiritul său vizionar. Lumea lui întreagă e o viziune măreață și copleșitoare. Gigantismul ei ne cutremură. În centrul Pămîntului, Satan are sute de metri de la creștet pînă la tălpi. În jurul locului infernal numit Malebolge se înalță, ieșind pînă la brîu din puțul lor circular, Titanii, înalți cît niște turnuri. Viziunea lacului înghețat al Cocitului ne urmărește la nesfîrșit: nenumărați oameni goi sînt prinși etern sub oglinda fumegătoare a gheții. Invidioșii au pleoapele cusute cu sîrmă. Hoții se contopesc cu șerpii într-un fel atît de specific modern, încît trebuie să-l așteptăm pe Baudelaire pentru viziuni de o egală memorabilitate. Nenumărate alte detalii mi-au izbit imaginația, m-au exaltat și mi-au influențat scrisul propriu.

Nu-l văd, deci, pe Dante ca pe un om și-un poet vechi, ci ca pe un contemporan căruia mi-ar plăcea să-i dau din cînd în cînd un telefon, cum spunea Holden Caulfield despre scriitorii pe care el îi iubea. Ne aflăm iarăși la confluența a două epoci, lumea de azi e iarăși teatrul unor înfruntări și schimbări dramatice. Viitorul e iarăși imprevizibil și, pentru mulți, înfricoșător. Recitirea lui Dante ne poate lumina astăzi viața, dîndu-ne speranță și încredere în puterea omului de-a merge mai departe. Cînd totul se sfărîmă în jur, măreția Divinei Commedia rămîne.

Textul a fost citit de autor pe 22 mai în cadrul Întîlnirilor Internaționale de la Forli „În numele lui Dante”, cu ocazia sărbătoririi a 700 de ani de la moartea lui Dante Alighieri. Emisiunea online a continuat cu discuții în jurul eseului, la care-au participat profesorii și autorii Bruno Mazzoni, Alessandro Barbero și Alberto Casadei.

Credit foto Mircea Cărtărescu: Cosmin Bumbuț