Orice reţetă de dulce, cu carne, presupune, la vedere sau nu, sacrificarea unui animal. Cărţile de bucate recente ignoră originea materiei prime, vorbind de carne evaziv, ca despre o masă roz recoltată din eter sau provenită, aseptic, direct din galantare. Cărţi mai vechi, temeinice, serioase, nu se sfiesc să pomenească de sîngerare, de eviscerare, de jupuire şi de tranşare, ori să descrie – şi, uneori, deliciu, chiar să ilustreze – asasinarea cît mai eficientă a lighioanei menite să ajungă în tingire. Cel mai adesea, e vorba de făpturi mărunte care pot fi ucise silenţios, acasă, în propria bucătărie. Sînt crime mici, cazaniere, asasinate bucolice de găini, curci, crapi şi iepuri, de marmote, ratoni, mustelide, marsupiale, tatu, castori sau bizami, în care stăpîna casei joacă, îndeobşte, rolul ucigaşului.

Iată cîteva ilustraţii din cartea de bucate a soţilor Hess (Wiener Küche, 1913): prima, intitulată Uciderea crapului, înfăţişează un peşte rulat cu grijă într-o cîrpă de bucătărie, cu coada şi capul lăsate libere, asemenea unui bichon alintat, îmbrăcat cu hăinuţă. Are o expresie posacă, cu ochii mijiţi şi mustăţile pleoştite, intuind parcă lovitura de graţie pe care urmează să o încaseze. Mîna stîngă a gospodinei îl imobilizează, în vreme ce dreapta, suspendată ameninţător în aer, ţine un mai din lemn. În următoarea imagine, crapul răpus, cu ochii deschişi larg, a uimire, e decapitat.

E limpede. Orice mîncare bună e precedată de un mic infern.