Cine crede că benzile desenate nu fac istorie ar face bine să viziteze expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC): "Benzile desenate în timpul democraţiei spaniole, 1975-2005/6", curator José María Conget, deschisă pînă pe 24 iunie. Cine nu crede o să ştie de ce disputa dintre clasicismul narativ - la línea clara - şi experimentarea narativă - la línea chunga - nu e decît un moft simpatic al aceleiaşi istorii care a gîtuit exprimarea prin cenzură, a reinventat-o prin tranziţie şi a eliberat-o prin deschidere.Perioada prolifică a benzilor desenate spaniole e cea a efervescenţelor politice şi sociale, a transformării, situată între obstrucţionarea franchistă şi democraţia deplină, tîrzie. Incertitudinea face regulile şi alimentează, paradoxal, din plin, creativitatea, iar undergound-ul devine, încet şi sigur, mainstream. Veţi vedea la MNAC o selecţie asumată (a curatorului) şi o ilustrare - la propriu - a celor spuse mai devreme. Majoritatea benzilor de autor sînt din anii ’80 şi de la începutul anilor ’90, cînd publicaţiile periodice specializate (vreo 20 la număr) circulau liber. Ceea ce era catalogat, nu mult după apariţie, drept "gen infantil" e acum divertisment popular vandabil, cu mesaj. Pentru "eternitate": exorcizarea trecutului, ironizarea prezentului (cu precădere a celui social), erotizarea tradiţiilor sau pur şi simplu erotismul unui spirit spaniol pasional, imaginaţia suprarealistă, povestea desenată de dragul poveştii in motion. Ipostazele diferă în funcţie de ani, deci de context (totuşi expoziţia acoperă trei decenii ale acestui gen) şi e interesant să remarcaţi preponderenţa mesajelor politice şi sociale - critici amuzante, însă tăioase, din perioada imediat următoare eliberării spaniole şi din zona tranziţiei democratice (1975-1990), şi cantitatea asocierilor actuale - mai degrabă conceptuale decît critice, ale anilor 2000.De aceea, într-o alăturare eclectică, cîteva "fragmente" relevante ar arăta cam aşa: un puzzle cinic despre siguranţa socială, în care nimeni nu primeşte nimic, prin urmare nu-şi bate capul cu nimic (1990); o secvenţă cu mondialele de la Argentina, în care proiectilul unui tanc e o minge de fotbal (1978); scara cu vecini, instantanee de viaţă conjugală şi casnică în tranziţie (1987); episoadele alegorice ale "drumului spre adevăr", sub supravegherea atentă a diavolului (1984). Mai adăugaţi şi ceva metafizică, o bandă intitulată "Nu există drum spre paradis", cu precizarea "după o relatare de Charles Bukowski" şi glisaţi înspre anii apropiaţi nouă - care marchează de altfel şi sărăcirea genului, majoritatea publicaţiilor fiind închise, autorii benzilor migrînd spre domenii ca advertising-ul, Internetul obligînd la reconfigurare. Insolită e reinterpretarea personalizată a Kama Sutrei "taurine", o variantă contemporană & erotică a coridei (1995), sugestivă e suprapunerea imaginii lui Frankenstein pe cea a lui Michael Jackson care, fireşte, în cazul de faţă, are ca rezultat unul şi acelaşi personaj, Frankestein Jackson (2001). Din aceeaşi gamă, Albă ca Zăpada capătă, aici, privirea glacé şi paloarea cadaverică a lui Marylin Manson. Nu-l treceţi cu vederea pe anacronicul duce de Olivares, aventurier călare, în drum spre UE (2002). Şi, în fine, mergeţi să vedeţi expoziţia, căci nu trebuie să ştiţi foarte bine spaniola ca să înţelegeţi. Limbajul benzilor desenate (spaniole) e, ca şi în cazul celorlalte arte, unul universal.