- povestea unui interviu -

Actorul Dorel Vișan va intra probabil în posteritatea cinema-ului românesc, pentru un senator corupt cu poftă de melci din era de după Ceaușescu, și pentru un miner cu un destin teribil de întunecat din Transilvania anilor ’30. Senatorul melcilor a fost nominalizat la Palme D’Or în 1995, iar Iacob la Premiile Academiei Europene în 1988, ambele pentru cel mai bun film și cel mai bun actor. În mod curios, destinul lui Dorel Vișan pare să fie presărat cu melci.

În cel mai nou film al lui Tudor Giurgiu, Despre oameni și melci, el joacă iar rolul unui corupt, un director care vinde fabrica, investitorilor francezi. Aceștia promit să facă aici producție de conserve de melci. În anii ’90, el a ajuns să întruchipeze sadismul comunist și tentaculara corupție postcomunistă, actorul devenind unul dintre cei mai iconici negativi de pe marele ecran românesc.

Cînd mă gîndesc la Dorel Vișan, am în minte două fețe opuse; una – a actorului de comedie seren, ironic, pe scena teatrului în anii ’80, cu zîmbetul lui inconfundabil și subversiv; cealaltă – a ticălosului abisal, a torționarului, a politicianului mizerabil, a mafiotului. A doua față se întinde pe întregul deceniu ’90, ceea ce face greu de crezut că prima ar fi existat vreodată. De fapt, în anii 2000 numai Cristian Mungiu mai părea să și-o amintească cînd l-a distribuit în rolul unui polițai flegmatic, în debutul său, comedia Occident. Dar cînd ne-am întîlnit pentru interviu în apartamentul său de la Cluj, mi-a deschis ușa cu zîmbetul lui special ce îți dă senzația că cineva tocmai a spus o glumă sofisticată, aproape periculoasă, pe care tocmai ai ratat-o.

Adoră să stea de vorbă. Trecut de 70 de ani, Dorel Vișan e un om extrem de dedicat, nu neapărat actoriei, cît multitudinii de hobby-uri și preocupări spirituale, și mai e și un ecologist convins. Îmi spune că n-a mai luat medicamente de ani de zile. Vorbește despre o sută de lucruri deodată, de parcă ar vrea să mă ajute să o scot la capăt cu interviul, în caz că nu știu ce întrebări să-i pun. Atmosfera plină de căldură din sufrageria sa, unde încă își mai ține bradul împodobit (sîntem în aprilie), îmi dă senzația că sînt în prezența unui spirit al veseliei. Îi spun că îmi amintesc cu claritate o piesă despre colectivizare, cu el în rolul principal, în care partidul comunist ordonase crearea unei oi cu șase picioare pentru mai multă productivitate. În anii ’80 oamenii îl priveau ca pe un subtil disident. Își amintește atmosfera de atunci de pe scenă, cînd fiecare cuvînt ascundea o glumă invizibilă, dar plină de otravă la adresa regimului. Pe atunci lumea mergea la teatru nu pentru entertainment, ci mai ales pentru ceea ce actorii nu ziceau pînă la capăt, pentru aluzii, pentru propozițiile rostite numai pe jumătate. Își amintește cu plăcere acele vremuri. Societatea de azi îl dezamăgește profund; într-o măsură e dezamăgit și de Noul Val Românesc. Îmi spune cît de mult i-a plăcut Moartea domnului Lăzărescu pentru rezonanța sa universală, dar se plînge că poveștile Noului Val au ajuns atît de subiective, încît au devenit de-a dreptul neinteresante.

În seara dinaintea întîlnirii, am revăzut Senatorul melcilor (regia Mircea Daneliuc, 1995). La vremea lui, filmul lui Daneliuc ne introducea brutal într-o lume nouă și urîtă, foarte asemănătoare cu cea a lui Ceaușescu, numai că moartea lui Ceaușescu făcuse să prolifereze niște zei mai mici, stăpîni fiecare pe o felie din fostul paradis al dictatorului. Personajul lui Vișan, un senator de vîrstă mijlocie înconjurat de servitori umili, vine în colegiul lui să taie panglica unei eoliene. O eoliană stă singură pe cîmp, iar senatorul vorbește, cu vocea lui unsă cu toate alifiile, despre noi începuturi și onoarea predecesorilor. Discursul lui și fața buhăită, bine hrănită, gesturile libidinoase și obsesia ca toată lumea din sat „să se împace“, cînd de fapt satul mocnește de tensiune pe marginea unui război rasist – toate acestea au devenit simbolul politicii toxice din România. A rămas celebră scena în care senatorul înoată în lacul de acumulare pe fundul căruia e o mănăstire, scufundată ca multe altele de Ceaușescu. Înotînd, ține o cuvîntare vitriolată împotriva lui Dumnezeu. {i cîteva ore mai tîrziu i se face rău și, îngrozit de moarte, scîncește să fie iertat. Daneliuc are un ochi pătrunzător pentru corupția spiritului uman și, revăzut după 17 ani, filmul său pare surprinzător de echilibrat și de înțelept. Pare aproape un început blînd al unei ere tot mai negre, cu galeria sa de personaje malefice. De parcă ar fi vrut să ne prevină. „Actorul trebuie să fie în conflict cu timpul său – spune Vișan – pentru a revela adevărul.“ Îmi povestește despre lungile lui discuții cu Daneliuc privind cele două personaje care i-au marcat cariera. Îi punea acestuia un milion de întrebări, voia să simtă că îi cunoaște personal și pe senatorul Vîrtosu, și pe Iacob, că le-a aflat cele mai intime gînduri și le-a cunoscut pe deplin destinele, pe care a încercat să le arate. Aceasta este metoda lui. Mă izbește amintirea că, după ce am citit Moromeții și după ce am văzut filmul lui Stere Gulea din 1988, n-am mai reușit să dezlipesc în minte fața lui Dorel Vișan de pe cea a lui Tudor Bălosu, țăranul înstărit, lacom și brutal, care controlează mersul lucrurilor în satul natal al lui Marin Preda. Morometele lui Victor Rebengiuc mi s-a părut într-o notă prea întunecată – personajul din carte are probabil cel mai suav simț al umorului din întreaga literatură română. Dar Dorel Vișan a reușit să-i dea Bălosului adevărata lui față. Într-o altă ecranizare a romanului lui Marin Preda Cel mai iubit dintre pămînteni (regia {erban Marinescu, 1993), care descrie atrocitățile inimaginabile ale regimului comunist, Vișan joacă rolul gardianului, poreclit „Dumnezeu“. Într-o scenă iconică, acesta îi „re-educă“ pe intelectuali punîndu-i să repete după el cele mai imbecilizante noțiuni. Filmul e prea obscur și obositor pe alocuri, dar personajul lui Vișan rămîne la fel de legendar pentru vremurile lui precum Domnul Bebe al lui Vlad Ivanov, din 4,3,2. Ambii știu cum să își rănească semenii profund, fără să ridice vocea și fără grabă.

Îi spun că înainte de întîlnirea noastră, cu toate rolurile lui puteam să jur că e un mare ticălos. „Vai, mulțumesc“, îmi răspunde cu un zîmbet, „mi s-a mai spus asta“. Vorbim ore în șir și pare doar tangențial interesat să vorbească despre filmele lui. E un actor de școală veche, extrem de formalist, care insistă că cele mai puternice personaje sînt definite aproape în întregime de ticuri, de haine, de gesturi. „{i dacă există vreun simbol în ele, e ascuns adînc, acolo unde nimeni nu poate să îl vadă.“

„Personajul nu e un simbol, e făcut din carne și oase și are destinul lui, care te ia în stăpînire.“ Disprețuiește cît de ușor actorii se joacă în ziua de azi cu simbolurile, dar nu fac decît să distrugă personaje valabile. Cel mai tare admiră jocul reținut, de asta s-a bucurat atunci cînd Tudor Giurgiu nu i-a permis să-l readucă în vreun fel la viață pe senator, în noul său film cu melci în titlu.

Îmi pare cel mai relaxat actor român cu care am avut ocazia să stau de vorbă. Îmi spune rîzînd că, deși Iacob e rolul vieții lui, de fapt rolul care l-a bîntuit cel mai tare a fost acela al lui Ion Creangă (Un bulgăre de humă, regia Nicolae Mărigineanu, 1989). Nu a fost niciodată mai reținut cu un rol, căci chipul lui Creangă, ca și al lui Eminescu sînt cele mai cunoscute de români. În plus, a simțit că personajul îi rămîne complet străin. A vrut de mai multe ori să refuze, dar l-au lămurit să încerce, așa că s-a dus la Iași să facă tot posibilul. Îmi spune că în timp ce filma în interiorul unei replici perfect fidele a Bojdeucii, brusc a avut o epifanie, ca și cum spiritul lui Creangă ar fi venit să-l bîntuie. Prind o licărire de autoironie în ochii lui, dar entuziasmul cu care povestește e sincer. Iar asemănarea lui cu personajul a fost, într-adevăr, uimitoare. Apoi n-a mai reușit să scape de Creangă luni la rînd, îi preluase mersul și gesturile. Așa că pînă la urmă s-a dus la psiholog. {tie că o să mi se pară amuzant că un specialist în personaje negative ca el s-a pomenit vulnerabil la spiritul unui răposat autor de cărți pentru copii.

Laura Popescu este jurnalistă.

Foto: A. Marineci