E ceva magic în Bali
Am protestat cînd a venit vorba să mergem cîteva zile şi în Bali, în timpul unei călătorii lungi în Asia de Sud-Est. Am strîmbat din nas, mormăind ceva de Eat, Pray, Love, de resort-urile de fiţe şi de turiştii care se duc acolo, fie să eşueze ziua prăjiţi pe-o plajă şi noaptea beţi într-un club, fie să caute dragostea adevărată sau, şi mai bine, să se regăsească spiritual, printr-o meditaţie la spa. Cam multe prejudecăţi pentru cineva care a văzut de-a lungul a suficiente călătorii că realitatea de la faţa locului nu se potriveşte cu primele rezultate din Google, ştiu.
Cînd am ajuns în Ubud, oraşul din centrul insulei, fără nici o cazare rezervată, am zis să căutăm cele cîteva pensiuni salvate în telefon de pe net. Am mers la prima adresă, am zis că am greşit şi că e un templu. La a doua – la fel. La a treia ne-am prins că aşa erau casele, mici complexe minunat decorate, cu sculpturi sau flori care, pentru un ochi străin, arătau a temple, nu a spaţii de locuit. Pe stradă, oameni îmbrăcaţi în haine tradiţionale lăsau în faţa porţilor aranjamente florale, fructe sau orez. Îi puteai bănui că fac asta pentru turişti, dar am aflat, apoi, că jumătate din veniturile lor se duc în mod tradiţional pe ofrande.
La fel am crezut că e un spectacol pentru turişti şi cînd am ajuns într-un templu în aer liber, unde cîteva sute de oameni venerau, prin dans, ofrande şi incantaţii, un zeu invizibil, aflat pe un scaun gol, pe ritmurile unei muzici fascinante, care combina xilofonul cu tobe, bătăi de gong sau cu sunete greu de definit, care aminteau de zgomotele produse de animale. Zeci de fete coborîte parcă din tablourile religioase, ca nişte zeiţe-copile, dansau, în timp ce, în spate, se organizau lupte ritualice de cocoşi. Ni s-a spus mai tîrziu că sîngele cocoşilor ţine spiritele rele departe. Îmi aminteam vag de ce zicea Artaud despre valoarea simbolică a gesturilor în teatrul balinez şi despre rolul lui ritualic. Cînd ne-au condus, politicos, afară, scuzîndu-se că străinii nu pot participa la ritual, am înţeles, de fapt, că turiştii sînt doar o întîmplare fericită în insulă, dar nu – ce bine! – întregul scop al existenţei balinezilor.
Bali e o excepţie în musulmana Indonezie. Teoretic, sînt hinduşi. Practic, e un hinduism mai ciudat, diferit de cel pe care-l întîlneşti în India, mai mult înspre animism, o credinţă în care totul poartă un spirit, de la copaci, la pietre şi de la garduri, la drumuri sau chiar obiecte moderne. Deşi o mare parte din timp şi-l petrec aducînd ofrande sau participînd la ceremonii, nu vorbesc foarte mult despre credinţa lor. Revin la Artaud – balinezii au un vocabular de gesturi pentru fiecare moment al vieţii. Iar expresivitatea lor face, uneori, cuvintele inutile.
Bali e locul acela în care, oriunde ţi-ai îndrepta privirea, ceva se întipăreşte iremediabil pe retină. E atît de frumos, încît îţi taie răsuflarea. Ca într-un puzzle, mi se amestecă în minte imaginea muntelui la apus, parcă desenat de un copil şi lipit lîngă mare, un drum şerpuit pe ploaie, pe care am învăţat să conducem scuterul, nisipul negru aprins, vulcanic, ce strălucea nefiresc în soare, templul Besakih, care ieşea ireal din ceaţă, ca într-un joc pe calculator, un alt templu, Pura Ulun, ce părea că pluteşte pe lac, plantaţiile nesfîrşite de orez, de un verde aprins, jungla luxuriantă, bărcile-păianjen, maimuţele care-mi furau ochelarii de soare, o cascadă înaltă ce cădea cu zgomot pe piatra plată, un lac plin de nuferi în mijlocul căruia era un altar, norii ce intrau în apă, recifurile de coral şi milioanele de peşti coloraţi, sculpturile cu animale fantastice, care păzeau aproape orice construcţie, restaurantele mici, cu un design impecabil, din Ubud, sau marea, cum o vedeam dimineaţa în Amed, un mic sat de pescari, cînd deschideam ochii şi mă uitam pe geam. Şi e minunat să vezi că, contrar prejudecăţilor tale, turismul nu a „stricat“ atît de mult, şi sintagma de „insulă paradisiacă“ nu e doar un clişeu obosit, din pliantul unui resort. E ceva magic în Bali, în modul în care se îmbină culorile, în sufletul sau spiritul pe care balinezii îl văd în tot şi-n toate, în simplitatea oamenilor, în zeii lor invizibili, în gustul primei muşcături de durian şi-n mirosul cafelei cu arome nedefinite.
