„Află despre muzica nouă înainte să devină mainstream“ – am citit deunăzi acest îndemn pe un site cu recomandări de muzici, filme şi evenimente, un site din categoria cool, urban & sofisticat, ca multe altele. Nu scria ce se poate întîmpla dacă afli despre o muzică sau alta după ce-a devenit mainstream, dar pot să-mi închipui că e vorba de lucruri destul de grave.
 
Sînt destule muzici în lista mea de preferinţe descoperite şi consumate odată cu muritorii de rînd (sau chiar mai tîrziu), după ce-au devenit mai mult sau mai puţin mainstream, ceea ce m-ar putea face să cred că sînt cam demodată. Sau poate doar suspect de trendy – nu mi-e foarte clar dacă se mai poate face vreo distincţie între cei doi termeni: pare demodat să fii la modă. Şi ce să fac dacă mi se spune c-ar trebui să mă jenez de gusturile mele întîrziate, prea populare şi deci mai puţin respectabile? 
 
Într-o discuţie purtată cu cineva despre Arcade Fire, persoana respectivă a ţinut să-mi comunice şi că-i plăceau mai mult pe vremea cînd nu deveniseră atît de cunoscuţi, şi n-am putut să nu mă gîndesc că, pe undeva, precizarea asta suna aproape ca o scuză: da, ştiu că sînt populari, dar eu aflasem de ei cu mult înainte de toată gălăgia asta din jurul lor. Arcade Fire au ajuns ruşinos de tîrziu la urechile mele, abia odată cu The Suburbs, deşi ei mai scoseseră două albume înainte de ăsta, care mi-au scăpat complet pînă atunci, nu-mi dau seama cum, şi degeaba îmi caut scuze, poate ascultam altceva la vremea aia (şi, te pomeneşti, tot cu vreo întîrziere nepermisă, de ani de zile şi alte cîteva albume de recuperat), poate n-oi fi avut chef de noutăţi, poate cîr, poate mîr. N-am nici o scuză, ştiu. 
 
Cît de uncool e să-ţi declari, cu un entuziasm de-a dreptul înduioşător, pasiunea pentru Queen sau, mai rău, Tina Turner ori Bob Marley, muzici transformate de mult în brand-uri universale şi cu care nu prea mai poţi impresiona pe nimeni? La o scurtă privire pe paginile Facebook ale unora dintre favoriţii mei, aş putea să fac rapid un fel de top al gusturilor majoritare/minoritare: Interpol, cu 1,4 milioane de like-uri, sînt un pic prea celebri; Arcade Fire au 2,4 milioane, deci nu prea mai am cum să vorbesc de ei fără să mă simt prost. The Jezabels îmi plac foarte mult: doar 125.000 de like-uri (şi, trebuie să adaug, trei dintre ele provin de la fani din lista mea de prieteni). Nu ştiu ce să fac cu Björk, cîntă foarte fain, dar, totuşi, asta par să creadă alţi trei milioane de oameni (şi doar cinci din lista mea; la Jezabels, raportul e mai bun). The Cure sînt o instituţie deja, pot să le trec cu vederea cei 6,4 milioane de fani care-au ţinut neapărat să dea un click pe pagina lor. Lower Dens e o preferinţă validă deocamdată (doar 30.000 de fani, preţioasă lipsă de faimă), dar mi-e teamă că vor deveni celebri şi ei: cine ştie, poate voi fi nevoită să mă jenez un pic de pasiunea asta pentru muzica lor. 
 
Î
 
În cartea sa 31 Songs, Nick Hornby se plînge la un moment dat că un album al proaspăt descoperitului Matthew Ryan îi plăcuse foarte mult, pînă în momentul în care a auzit o piesă de vreo trei ori la rînd într-o cafenea Starbucks; dintr-o preferinţă impeccably obscure, muzica respectivă s-a contaminat iremediabil – a devenit un clişeu, un soundtrack depersonalizat, consumat alături de un public mai mult sau mai puţin indiferent. Caracterul obscur al unui nume sau altuia poate fi mai seducător decît muzica respectivă şi, cu cît creşte popularitatea vreunui muzicant, cu atît scade interesul celor care nu vor cu nici un chip să fie asociaţi cu restul lumii, fanii inocenţi sosiţi prea tîrziu la petrecere. 
 
Dar, cînd e vorba de mainstream, care e punctul de la care devine mai greu de înghiţit o muzică sau alta? Fiecare îşi negociază propria limită, în funcţie de nevoia sa de a se diferenţia de (sau asemăna cu) ceilalţi. O doză acceptabilă ar putea însemna, probabil, chiar şi un stadion plin la un concert Arcade Fire, dar nu cred că vreun fan şi-ar dori să audă „Rebellion“ ca fundal sonor pentru o reclamă la telefonie mobilă. Mai devreme sau mai tîrziu, e nevoie să pornim în căutare de noi muzici, pure şi neatinse de urechea majorităţii – early adopters transformaţi la fel de rapid în early deserters, din teama de nivelarea pe care-o aduce cu sine gustul majorităţii sau omniprezenţa bruscă a vreunei muzici. 
 
Muzicile descoperite în urma propriilor noastre explorări ne apar mult mai valoroase decît cele preluate „de-a gata“, prin imitaţie – şi sînt mai valoroase tocmai pentru că descoperirea lor implică o doză oarecare de efort, dar şi o judecată critică nu totdeauna foarte sigură de sine.
 
Uşurinţa cu care ne abandonăm preferinţele pune sub semnul întrebării sinceritatea lor – dar tocmai acest capital cultural în continuă transformare reuşeşte să împingă lucrurile mai departe. Lipsa de statornicie poate fi privită şi ca o premisă pentru creşterea artistică, după cum spune şi Carl Wilson, critic de muzică, în cartea Let’s Talk About Love (unde o analiză subtilă despre gust porneşte de la un exemplu extrem de mainstream: albumul cu acelaşi titlu scos de Céline Dion în 1997). 
 
 
E drept, acum şi asta se poate măsura destul de uşor: Priceonomics, o companie din San Francisco, a făcut, mai în glumă, mai în serios, o analiză a obscurităţii: priceonomics.com/the-hipster-music-index. Analiza lor are la bază două criterii simple: numărul de like-uri primite pe Facebook şi scorul acordat ultimului album pe blog-ul de muzică (indie, în special) Pitchfork. Folosirea Facebook-ului ca măsură a popularităţii este criticată de unii din cauza faptului că mulţi tineri sub 30 de ani nici nu mai stau pe această reţea de socializare – şi deci preferinţele lor lipsesc din ecuaţie. Cu toate acestea, studiul incită la o privire mai atentă asupra felului în care ne construim şi raportăm la gusturile şi ataşamentele noastre mai mult sau mai puţin efemere. În martie 2014, la data publicării sale, Arcade Fire aveau un scor foarte bun pentru ultimul lor album, Reflektor (apărut şi recenzat în 2013), dar şi cam multe like-uri. Kanye West stătea şi mai bine la cele două capitole: muzică apreciată de critici şi cu mare priză la public. Dar gradul de popularitate e şi el relativ la diferite perioade, grupuri ori zone culturale: cineva comenta în subsolul acestei analize că trupa canadiană Broken Social Scene e la fel de obscură acolo cam ca un Big Mac – la noi, îmi închipui că poate fi considerată lejer un hidden gem. De cealaltă parte a graficului se aflau cei cu o notă mare şi un număr foarte mic de fani: The Field, Julia Holter, IceAge, cu un procent impresionant de obscuritate. Nu sînt deloc mainstream şi îmi imaginez că au fanii lor: cu cît mai puţini, cu atît mai fericiţi. 
 
 
Recent, mi-a fost dat să aud o piesă de Syd Barrett pe cînd îmi făceam cumpărăturile într-un supermarket – m-am oprit nevenindu-mi să-mi cred urechilor, încercînd să-nţeleg cum pot lega peisajul rafturilor cu pîini şi pui fripţi de psihedelismul suav al lui Syd (evident, nu se lega nimic). Dar sper că muzica lui acolo a fost doar un accident ultra-bizar, cu şanse infime să se repete vreodată, altfel aş fi nevoită să-mi reevaluez şi eu această relaţie specială, de care nu ştie mai nimeni, cu atît mai puţin vreun amărît de magazin. 
 
Ar fi într-adevăr minunat dacă trupa aia super pe care-am descoperit-o recent să rămînă pe vecie îngropată-n anonimat, să nu mai ştie nimeni de ea şi să-mi cînte doar mie; e drept, pentru o mai bună validare, n-ar strica şi nişte cronici pline de laude în Pitchfork sau NME, deci aş putea accepta, la nevoie, să împart plăcerea audiţiei cu alte două-trei urechi alese. Îmi închipui, pe de altă parte, că majoritatea artiştilor apreciaţi tocmai pentru anonimatul lor şi-ar dori să iasă din el cît mai repede, măcar pentru propria lor supravieţuire, dacă nu din dorinţa – perfect legitimă – de a cînta în faţa unei mulţimi ceva mai mari de-o mînă de oameni.  
 
Loreley Petroiu este absolventă a Facultăţii de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
 
Foto: wikimedia commons