În dubla mea calitate de mamă şi doctorand la Litere, raportez că sînt mereu în competiţie cu mine însămi şi, uneori, chiar mă autodepăşesc. Să fac referate şi research, să dau examene şi să fac proiecte academice ştiam şi înainte. În ultimele zece luni am învăţat, însă, cîte în lună şi în stele. Am învăţat cum să fac toate cele de mai sus repede. Am învăţat şi cum să mă trezesc la 3, la 4 şi la 5 noaptea, ori de cîte ori este nevoie, şi să trec instantaneu de la somn la veghe, la alertă sau la alint sau la rîs. Am învăţat să mă îmbrac repede, să-mi las cafeaua pe jumătate nebăută, propoziţia din eseu neterminată, ideea de research pe va urma. Am învăţat să ies nemachiată (şi uneori nepieptănată) pe stradă, am învăţat că pot să ridic un cărucior de aproximativ 3 kilograme cu un copil de 8-9, în sus, pe oricît de multe scări. Am învăţat să fac ciorbiţe şi piureuri de toate felurile şi mă bucur de fiecare păstîrnac dat pe răzătoare. Am învăţat să merg la BCU şi să pozez repede cît mai multe pagini de carte pe care urmează apoi să le descarc în laptop şi să le citesc, în timp ce, cu ambele mîini, îl ţin pe Eric să nu vină să dea delete. Scriu e-mail-uri, dau telefoane, completez rapoarte şi cereri ca să mi se aprobe stagiul de pregătire în străinătate. Îmi fac multe griji în cele patru-cinci luni cînd nu vine bursa. Undeva în depărtare, la marginea conştiinţei lărgite, se iţeşte întrebarea ce fel de job o să-mi găsesc cînd va trebui să mă întorc la muncă, sau cum o să reuşesc să scriu teza. Uneori visez să scriu un roman care să implice documentare, cît mai real-life like. Dar mai încolo, îl alung blînd. Mă întreb dacă nu am ajuns să vorbesc prea mult despre copii. Eric îşi pune mînuţa pe după gîtul meu şi adoarme. Nu, despre asta nu se poate vorbi prea mult.

Ştefania Mihalache este scriitoare. 

Foto: Gruia Dragomir