Lonely Planet

„Cum a fost, ai nimerit drumul, pînă la urmă, singură sau cu GPS-ul?“ Mă adusese Oana, cu un mic ocol, la Mircea cel Bătrîn, satul bunicilor paterni, din mijlocul Bărăganului, făcut prin anii ’30 cu „munteni“, buzoieni înstăriţi strămutaţi benevol şi împroprietăriţi de Guvernul regal, să facă aici agricultură de cîmpie. Bărăganul nu cunoscuse încă drama satelor bănăţene mutate cu forţa de comunişti. Oana nu mai fusese aici, şi acum se întorcea la ai ei, iar indicaţiile de „la dreapta, iar la dreapta, şi apoi iar la dreapta, cît se face un U“, printre satele răsfirate ale cîmpiei, pot fi uneori doar pură perspectivă. „Singură, şi m-am încurcat pe la Miloşeşti. Noroc că am găsit pe marginea drumului o femeie cu o fetiţă de mi-au zis pe un’ s-o iau. Avea aşa nişte ochi inteligenţi şi trişti şi m-am gîdit cum de stă aici, în mijlocul a nimic.“

Îmi place vara la ţară, mai ales cînd e foarte cald. În satul ăsta din Bărăgan, pămîntul e negru-cernoziom, iar de la praful şi căldura verii capătă uneori o încremenire albicioasă, prin care îmi place foarte mult să merg cu bicicleta.

În alte locuri, pămîntul e roşu-cărămiziu, ca la Nam Lik Eco Village, în mijlocul Laosului, de care aflasem prin Lonely Planet şi net ca de un pom lăudat. Ca să ajungem acolo, plănuisem o întreagă aventură din Seul. Străbătusem, sud-nord, toată Thailanda cu trenul, trecusem Mekongul, cu un soi de mocăniţă, apoi în duba improvizată a unui Aro local, un tuk-tuk îmbunătăţit, pînă la Vientiane. Apoi cu un autobuz, luat dintr-o autogară ca toate autogările din orice est, cu peroane zdrelite şi şoferi sastisiţi cu cămăşi larg descheiate, cu ambulanţi surdo-muţi care împart jucării oamenilor mari, agende fosforescente şi pixuri chinezeşti, cu lentoarea şi cu o indescriptibilă stare de anxietate şi delăsare în aerul neîngrijit.

Autobuzul ne-a lăsat în mijlocul drumului, la o intersecţie. Un drum „naţional“, înfundat, neasfaltat, roşiatic, plin de baligi. „Staţia“ era, de fapt, un birt local cu cîteva măsuţe de plastic şi cu o „vitrină“ ademenitoare pentru muştele locului, unde la întoarcere unul care se dădea drept medic avea să ne facă cinste cu Beer Laos şi să ne fluture, pe sub nas, teancurile lui de bani făcute pe spinarea pacienţilor locali, ori să ne prezinte ceea ce părea un mic harem personal. De-o parte şi de alta, case fără gard, cu o tencuială încropită, care îşi semnalizează diferenţa de statut prin stridenţa culorii în care sînt vopsite. Rezervasem o maşină să ne ducă în faimosul bungalow eco, unde ştiam că ne aşteaptă trekkingul, tirolienele, caiacul pe rîul Nam Lik, observat de flori şi păsări rare prin desişul junglei laoţiene, mersul cu bicicleta prin satele cîmpiei locale, pescuitul, pacea bio a satului de vacanţă, despre care Internetul făcea dovada prin fotografii foarte invitant regizate.

Ne-a aşteptat o fîşneaţă, vorbind o engleză politicoasă, care ne-a întreţinut vesel pînă a ajuns „fiancé“-ul pe post de şofer. Ne-am bucurat şi mai mult cînd pe bancheta din spate am văzut o monografie rock în engleză. (Pink Floyd? Mick? Dylan? Nu-mi aduc aminte...) Pe drum, vorba tatei, s-a schimbat rapid kalimera, preţul stabilit prin rezervare a început să urce exponenţial cu hîrtoapele locului iar interlocutoarea cea drăguţă s-a transformat instant şi estic într-o aprigă negociatoare.

Impresia de pace verde avea să se schimbe definitiv odată ajunşi în „satul eco“. Cîteva căsuţe de lemn, cu interioare de unde te izbea un aer umed amestecat cu praful a cîtorva sezoane de ploi. Proprietarul, un francez cu o expresie exoftalmică, slab şi etern agăţat între două-vîrste, flower-power ierbat, practicînd nimicul cu semnificaţie în pustiul leneş al Laosului, ne vorbeşte aerian despre cum „s-a săturat, vrea să închidă şi să plece, karma locului nu-i mai spune nimic“. Se plimbă prin pavilionul central, din lemn şi bambus, cu foarte multe insectare vechi cu fluturi cîndva coloraţi, care, alături de maimuţa priponită pe o sîrmă lungă, ca un cîine, dau un aer static-sinistru locului. Şi francezul are un fel de harem, nu e prea clar ce se petrece pe-aici. Cîteva localnice se învîrt într-o tăcere respectuoasă pe lîngă el, una are şi un copil. Au, ciudat, o fizionomie mai degrabă tahitiană. Ne lămurim din ticul făcutului cu ochiul al francezului, la sfîrşitul fiecărei fraze, că trekkingul nu e inclus în preţ (vreo 200 de dolari eco-bio pe noapte), că apa îmbuteliată mai costă şi ea, că doar e franţuzească, că bicicletele sînt numai pentru o tipologie vikingă, grele şi mari şi cu şaua sudată, că lacul de pescuit nu mai are de mult peşti, că doar biliardul şi un joc de rummy erau din partea casei, că Estul e Est.

Nu ştiu cum am putut merge pe bicicletele alea, dar a meritat tot drumul pînă la ele. Potecile roşiatice ale cîmpiei, în satele cu adevărat locale şi fără şarlatani eco, printre bivoliţe şi găini, pe sub copaci suciţi de muson, cu rîul folosit în toate treburile casnice, cu popasurile la cîte un „magazin sătesc“, vagi forme de comerţ, cu alimente atîrnînd de nişte sfori, pe post de rafturi. Cu oameni calzi cu care poţi sta la o masă mimînd o conversaţie în limba curiozităţii la un Cico local şi care-ţi arată drumul, pentru că te-au văzut de departe că te încurci, gesticulînd schematic şi afectuos. Cu praful gros pe drum, la fel ca în copilăria bărăgăneană, din care copiii locului făceau şi aici figurine. Despre ele nu are cum să scrie în ghiduri internaţionale, ghidurile nu prea au amintiri. 

Foto: B. Tănase