Leslie Jamison locuieşte în Brooklyn, este pe cale de a-şi finaliza teza de doctorat la Yale (care are ca subiect poveşti despre dependenţă) şi scrie editoriale pentru New York Times Book Review. Probe de empatie este o colecţie îndrăzneaţă şi strălucită de eseuri pe teme dintre cele mai diverse, de la pierderi personale la maladii-fantomă, pentru care autoarea a primit Premiul pentru nonficţiune Graywolf Press. Probe de empatie face parte din „Narator“, seria de nonficţiune creativă a editurii Publica, şi va apărea la noi în luna septembrie, în traducerea Ceciliei Laslo. 
 
„Tînăra din autobuz cu chipul devastat şi cu privirea intensă, ca a unei specii rare de maimuţe […], s-a întors către mine şi mi-a spus: «Cred că începe să mă doară-n gît. Simţi?»“ –Robert Hass, Imagini (Images)
 
(…) În momentul în care începem să vorbim despre femei rănite, riscăm să transformăm suferinţa lor dintr-un aspect al experienţei feminine într-un element al constituţiei feminine – probabil consumarea ei cea mai subtilă, cea mai fragilă. Străvechiul grec Menandru a spus cîndva: „Femeia este o durere ce nu dispare în veci“. Probabil că voia doar să spună că femeile înseamnă belele. Însă, în paralel, cuvintele lui conlucrează pentru a aminti de posibilitatea ca a fi femeie să necesite să suferi; ca durerea să fie un adeziv nesfîrşit şi indispensabil al conştiinţei feminine. Asta este o idee la fel de veche ca Biblia: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii“. 
 
Un studiu din 2001, numit „Fata care şi-a plîns durerea“ (The Girl Who Cried Pain), încearcă să găsească o noimă faptului că e mult mai probabil ca bărbaţii să primească medicaţie atunci cînd semnalează o durere decît femeile. Femeile au şanse mai mari să li se prescrie sedative. Această tendinţă este cu adevărat regretabilă, dat fiind că există dovezi că femeile ar resimţi într-adevăr mai acut durerea; teoriile pun această asimetrie pe seama diferenţelor hormonale dintre sexe sau pe seama faptului că „femeile resimt mai des durere ca parte a unor procese biologice normale (de exemplu, la menstruaţie şi cînd nasc)“, şi ar putea deveni mai sensibile la durere din cauză că trebuie să „discearnă durerea normală biologic de durerea potenţial patologică“; bărbaţii nu trebuie să facă o asemenea discernere. În ciuda acestor rapoarte, conform cărora „femeile sînt biologic mai sensibile la durere decît bărbaţii, semnalarea durerii şde către femeiţ este luată mai puţin în serios decît cea a bărbaţilor“. „Mai puţin în serios“ însemnînd, mai exact, că: „E mult mai probabil ca durerile semnalate de ele să fie etichetate drept «emoţionale» sau «psihogenice» şi, prin urmare, «nereale»“. 
 
O prietenă de-ale mele a visat odată că a avut un accident de maşină, în urma căruia toate părţile distruse ale Pontiacului ei au fost acoperite cu polen de un portocaliu-aprins. „Terapeutul meu a insistat şi a tot insistat să găsesc sensul acelei imagini“, îmi scria ea, „şi, în final, am răbufnit: rănile mele sînt fertile! Iar asta s-a transformat într-un reper şi un strigăt de regrupare din viaţa mea.“ 
 
Ce e fertil într-o rană? De ce să locuieşti într-una? Rănile promit autenticitate şi profunzime, frumuseţe şi singularitate, dezirabilitate. Invită la compasiune. Sîngerează suficientă lumină încît să poţi scrie în conul acesteia. Cultivă cicatrice doldora de poveşti şi fleacuri care devin strigăte de regrupare. Se revarsă deasupra roadelor fumegînde ale motoarelor distruse şi le acoperă cu culori. 
 
Şi totuşi – dincolo de roadele lor –, tot ne dor. Răsplata oferită de răni nu le înlătură niciodată, ci doar înfloresc din ele. E periculos să ne gîndim la ele ca fiind alese. Poate că un termen mai potrivit ar fi „atracţia rănilor“, adică felurile în care o rană poate seduce, cum poate să promită ceva ce arareori oferă. După cum a spus odată prietena mea Harriet: „Durerea de care se face paradă este tot durere“. 
 
După tot ce-am spus, cum pot să-ţi vorbesc despre cicatricile mele?
 
Am pe gleznă o băşică albă şi striată, de unde un doctor a scos o larvă. Mai sus, am nişte linii estompate, la baza piciorului, unde obişnuiam să mă tai cu lama. Am un nas care a fost rupt de un tip de pe stradă, însă n-ai putea să-ţi dai seama de opera lui, pentru că au fost plătiţi bani buni ca să nu poţi face asta. Acum, nasul meu are doar o mică cusătură în locul în care a fost tăiat, apoi tras de pe faţa mea, apoi asamblat şi cusut din nou. Am şuruburi în maxilarul de sus pe care numai dentiştii le pot vedea, în radiografii. Chirurgul a spus că s-ar putea ca detectoarele de metal să bipăie pentru mine – probabil a spus pe lîngă mine, deşi eu am auzit pentru mine, ca nişte clopote muzicale –, însă nu au făcut şi nu fac asta niciodată. Am o bucăţică de ţesut în apropierea aortei care trimite semnale electrice pe care n-ar trebui să le trimită. La 22 de ani, cineva mi-a frînt inima îngrozitor şi voiam să port un tricou prin care să înştiinţez pe toată lumea de chestia asta. În schimb, m-am îmbătat atît de rău, că am căzut în mijlocul lui Sixth Avenue şi mi-am jupuit toată pielea de pe genunchi. În momentul ăla, o puteai vedea, nu mai era nevoie de tricou – puteai vedea ceva, o umflătură însîngerată pe sub blugii sfîşiaţi, deşi nu aveai cum să ştii ce înseamnă. Am urme de anvelopă, ca nişte umflături discrete, pe laba piciorului, rămase de cînd m-a călcat maşina. O perioadă scurtă, am avut o cicatrice pe braţ, o minunată excrescenţă violet, şi odată un străin m-a întrebat despre ea. I-am spus adevărul: mă lipisem din greşeală de o tavă la brutăria la care lucram. I-am explicat că tava era fierbinte. Proaspăt scoasă din cuptor. Bărbatul a dat din cap. Mi-a spus: 
 
– Trebuie să inventezi o poveste mai bună decît asta. 
 
Rana nr. 1
 
Prietena mea Molly şi-a dorit mereu cicatrici:
 
„La cinci ani, eram obsedată de The Misfits, rivalii trupei Jem & the Holograms, şi voiam să am o cicatrice cool, cum aveau fetele din Misfits, despre care bănuiesc că, de fapt, era machiaj, însă mama m-a prins privindu-mă în oglinda din baie […] încercînd să mă zgîrii pe faţă cu un băţ ascuţit, ca să-mi fac pe faţă o cicatrice cool, în diagonală […]“ În cele din urmă, a dobîndit unele: 
 
„Am două cicatrici în jurul gurii, făcute de labradorul fratelui meu (Stonewall Jackson sau Stoney, pe scurt) care m-a muşcat la distanţă de şase ani, prima dată cînd aveam şase ani şi el era pui, şi apoi mai serios, cînd aveam doisprezece ani. A trebuit să mi se pună copci de ambele dăţi, prima dată două, iar apoi 20 şi ceva […] Eram foarte conştientă de faptul că n-aveam să mai fiu o fată frumoasă în sensul tradiţional al cuvîntului, că acum exista o violenţa reală care-şi marca teritoriul pe chipul meu şi că aveam să fiu nevoită să încep liceul adaptîndu-mi personalitatea ca să se potrivească cu această nouă fată cu o cicatrice proeminentă încolăcindu-i-se deasupra buzelor.“ 
 
A scris o poezie despre cîinele respectiv: „A fost de parcă-ar fi putut să miroasă sîngele / din gura mea. Nici unul dintre noi / nu s-a putut înfrîna“. Ca şi cum violenţa ar fi reprezentat soarta ei şi, totodată, ceva împărtăşit, nimic nu putea fi înfrînat, iar intimitatea a fost transformată în cicatrice. Cîinele simţea o rană care era deja acolo – o gură plină de sînge – şi a fost ademenit către aceasta; vătămarea adusă de el a eliberat ceva latent. „A pătruns în pofta mea“, continuă poemul, „şi a spălat putregaiul. M-a lăsat / cu gura plină de iubire.“ (…) 
 
Rana nr. 3
 
Evocînd un moment dificil de pe vremea cînd era anorexică, Caroline Knapp povesteşte cum, stînd în bucătărie, şi-a dat jos tricoul, pe motiv că-şi schimbă hainele, pentru ca mama ei să-i vadă mai bine oasele: „Am vrut să vadă cum îmi ieşeau în afară oasele pieptului şi ale umerilor şi cît de scheletice îmi erau braţele, şi voiam ca priveliştea asta să-i spună ceva ce eu însămi nu aş fi putut începe să transmit: ceva despre durere […], un amalgam de dorinţe îngropate şi de frici nerostite.“ 
 
Ori de cîte ori citesc mărturii despre trupuri anorexice ca sisteme semiotice (după cum spune Knapp, „să descriu prin carne o durere pe care nu o pot comunica în cuvinte“) sau ca nişte creaţii estetice („viaţa lăuntrică […] precum o sculptură în os“), am senzaţia unei precauţii familiare. Nu doar faţă de familiaritatea acestor metafore – osul ca hieroglifă, clavicula ca un strigăt –, ci şi faţă de felul în care riscă să realizeze o valorificare pe care pretind că o resping: atribuind elocvenţă corpului înfometat, un soi de eleganţă lirică. Am impresia că parcă am mai auzit asta undeva: autoarea e încă nostalgică după convingerea că înfometarea poate da zbuciumului o formă articulată. Cîndva, scriam cu lirism despre propria mea tulburare alimentară, în aceeaşi manieră, refugiindu-mă în ideea oaselor ca limbaj, documentînd înfăţişarea prostească şi graduală a părţilor mele emergente – proeminenţe şi protuberanţe şi coaste. O prietenă numeşte asta „ritualurile anchetării“; ea povesteşte cum e să te dai în vînt după „a observa cum venele şi tendoanele devin vizibile“. 
 
Însă, pe lîngă această precauţie – „trebuie să stilizăm?“ –, îmi amintesc că înfometarea înseamnă suferinţă, dincolo de orice exprimare stilizată a sa: are la bază o durere şi o obsesie care-şi fac simţită prezenţa în fiecare moment al conştientizării lor. Dorinţa de a vorbi despre acea obsesie poate fi atît simptom, cît şi leac; în definitiv, totul revine la durere, chiar şi – sau mai ales – puseurile alea de nostalgie şi abstractizare. 
 
Pînă la urmă, ce îmi place la spectacolul oaselor din bucătăria lui Knapp este faptul că nu funcţionează. Mama ei nu observă scheletul în maiou. Subiectul e deschis de-abia mai tîrziu, la cină, cînd Knapp bea prea mult vin şi le spune părinţilor că are o problemă. Înduioşătorul strigăt mut al oaselor în razele soarelui din bucătărie – acea anorexie elegiacă, cu nuanţe mitice – este dat de gol de merlot şi de o mărturisire bramburită.
 
Dacă substituirea vorbirii prin corp trădează o relaţie tensionată cu durerea – te răneşti singur, însă, în acelaşi timp, îţi treci durerea sub tăcere, sugerînd-o fără s-o rosteşti –, atunci „funcţionarea“ sa (mama care observă oasele) ar întări într-un fel această logică: lasă-ţi corpul s-o spună în locul tău. Însă aici nu funcţionează. Knapp pare a spune că vrem ca rănile noastre să grăiască despre ele însele, însă, de obicei, noi ajungem să vorbim despre ele: „Uită-te aici!“. Fiecare dintre noi trebuie să trăiască cu gura plină de revendicări şi de suferinţă. Cum era vorba aia? Gura plină de iubire. (…)
 
pagină realizată de Luiza VASILIU  
 
Foto: Colleen K.