Ar trebui să-mi fac bagajul. Plec vineri dimineaţă (la 5,40, fir-ar!), pentru o săptămînă, într-o colonie literară undeva pe lîngă Novi Sad. Sper să nu fie frig pe-acolo, fiindcă frigul mă indispune, mă face antipatic şi îmi inhibă organul vorbitor de limbă sîrbă, care oricum e într-o involuţie continuă de vreo 20 de ani, de cînd nu mă mai uit la televiziunile „cuscrilor“. 

Nu plec foarte liniştit. Luni, Crina va merge, pentru prima oară, la grădiniţă. De vreo săptămînă facem exerciţii de trezit la ora 8. Nu ne prea ies. Cucăie, sărăcuţa. Dar nici tac-su nu se simte prea vioi aşa de dimineaţă. Tac-su-s eu, să nu fie confuzii. Maică-sa ne dă deşteptarea, eu mă ocup cu pusul pe linia de plutire. Şi pînă la urmă îmi iese, căci îi şoptesc la urechiuşe tot felul de povestioare hazlii cu şi despre grădi, cu şi despre droaia de copii cu care o să se joace acolo, ca să-i pregătesc fetei orizontu’ de aşteptare. Iar ea se face că doarme, dar la un moment dat izbucneşte în rîs şi se ridică în funduleţ. Mai greu se ridică tac-su… Iar mîine trebuie să o fac la 4,50! 

Plec însoţit de un soi de febrilitate, de nerăbdare, căci urmează să-mi apară cartea de poezie. Săptămîna viitoare intră la tipar. Deşi nu-s la debut, deşi ştiu prea bine ce scrie înăuntru, ba chiar i-am văzut şi coperta, mă încearcă un fel de emoţie. Cred că am avut-o la fiecare volum nou, dar de data asta parcă-i mai pregnantă. Poate pentru că apare în preajma zilei în care schimb prefixul? Na, mă copilăresc şi eu… Ar fi fain dacă aş reuşi să scriu ceva în tabăra asta. Poate cîteva pagini la roman. Poate la cărticica de poezii pentru Crina. E cam scurt timpul. Vom vedea. Şi poate vom povesti. 

Robert Şerban este scriitor.