Poezia e artă de familie şi e la Bistriţa

 - după Festival -

E absolut miraculos cum pot cinci oameni să transforme un oraş întreg, dacă-şi pun tot sufletul în chestia asta. Şi e cît se poate de limpede că echipa de proiect a Festivalului de poezie şi muzică de cameră de la Bistriţa (adică Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Ana Toma şi Camelia Toma), plus directorul Festivalului (adică Gavril Ţărmure, preşedintele Societăţii de Concerte Bistriţa, care organizează Festivalul – de anul acesta în colaborare cu Muzeul Naţional al Literaturii Române) îşi pun absolut tot sufletul în minunea numită Poezia e la Bistriţa. Ca să înţelegeţi cît de transformat e oraşul din nordul Transilvaniei în zilele astea (adică între 12 şi 15 iulie, în cele patru zile ale festivalului), ajunge să vă amintesc de doamna în etate, cum spun încă ţăranii ardeleni, care, văzîndu-ne pe Sebastian, Camelia şi cu mine că sîntem mai rătăciţi în realitatea bistriţeană, ne-a abordat constatativ: „A, deci sînteţi veniţi pentru festivalul de poezie? Păi mergeţi binişor pînă în capătul pietonalei, acolo ţineţi strada pe partea dreaptă şi o să vedeţi imediat Sinagoga unde citesc poeţii, sînt afişe mari în faţa ei, musai s-o vedeţi“. Sau de chelneriţa de la Old House, care, văzîndu-ne tricourile inscripţionate cu logo-ul festivalului, a exclamat cu o tristeţe simpatic neprofesională: „Uf, n-o să prind nici o zi de lecturi, avem program prelungit din cauza Zilelor Oraşului...“ Senzaţia era că aproape toată lumea ştia despre poeţii veniţi pentru cîteva zile în oraş, aşa încît nu m-ar fi mirat prea tare dacă aş fi dat pe vreo străduţă din preajma Ansamblului Sugălete de vreun bistriţean recitînd molcom mantre din cartea Alcool a lui Ion Mureşan, cam în felul în care se spune că ţăranii florentini îşi mînau vitele recitînd terţine din Divina Comedie. E adevărat, n-am dat peste bistriţeanul acela; însă asta nu înseamnă că Gavril Ţărmure, Coman & Mălaicu plus Tomele fragede (ca să facem aluzii la un alt poet ardelean numit Ion M.) nu-s pe cale să-l fabrice.

Pînă vor reuşi ei asta (curîndissim adică), iată, în corectă politic ordine alfabetică, lista invitaţilor – exemplară, ca în fiecare an: Irina Bruma, Ruxandra Cesereanu, Nichita Danilov, Andrei Dósa, Ana Dragu, Domnica Drumea, Andrei Gamarţ, Sorin Gherguţ, Doina Ioanid, Claudiu Komartin, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Radu Niţescu, Aurel Pantea, Marta Petreu, Robert Şerban, Olga Ştefan, Radu Vancu, Alex Văsieş, Elena Vlădăreanu. În plus faţă de ediţiile anterioare, poeţii au avut ca invitat un prozator – iar sorţii au decis că, de data aceasta, cel mai pun prieten al poeţilor dintre prozatori este Alexandru Vlad. Aşa încît Ploile amare, romanul lui Alexandru Vlad apărut anul trecut la Editura Charmides, cîştigător al Premiului Uniunii Scriiitorilor din România pentru proză, a fost lansat de Ion Mureşan, Alexandru Uiuiu şi Ovidiu Pecican alături de deja tradiţionalele lansări ale cărţilor recente ale poeţilor invitaţi la festival – adică, la această a patra ediţie, de Păzitoarea Anei Dragu (apărută tot la Charmides), de Gringo, debutul atît de promiţător al lui Radu Niţescu (Casa de Pariuri Literare), de Apocalipsa după Marta, antologia Martei Petreu din seria de autor de la Polirom, başca de, iertat să-mi fie, Frînghia înflorită a subsemnatului (publicată de Casa de editură Max Blecher).

Tot tradiţional e deja şi dialogul poetic din Plan B Club Cafe, în cadrul căruia cîţiva scriitori seniori sînt invitaţi să vorbească despre orice ar considera plăcut sau măcar necesar, de la chestiuni de poezie la chestiuni de viaţă şi viceversa. Anul trecut, poeţii invitaţi la confesiune & bavardaj au fost Emil Brumaru şi Ion Mureşan – şi, cunoscută fiind faconda lui Muri, a fost cu atît mai uluitor să constaţi că, practic, poetul clujean n-a avut nici o şansă în faţa vervei lui Emil Brumaru, care a vorbit torenţial şi hipnotic despre imponderabilele atît de grele din care se alimentează marea lui poezie. Anul acesta, confesivii & bavarzii au fost trei la număr – Nichita Danilov, Ioan Moldovan şi Aurel Pantea. S-au spus, fireşte, şi anul acesta lucruri cu adevărat importante – de n-ar fi să amintesc decît de răspunsurile la şăgalnic-naiva întrebare venită de la Ovidiu Pecican, care, după ce trecuse bine de jumătatea întîlnirii, s-a ridicat din public şi i-a rugat pe cei trei poeţi să-i explice mai pe îndelete ce e poezia, căci dumnealui n-a înţeles chiar exact cam cu ce s-ar îndeletnici dînsa. Din cîte am văzut, şi întîlnirea de la ediţia trecută, şi cea ce la ediţia prezentă au fost înregistrate, ar fi o treabă într-adevăr bună să fie transcrise şi publicate, chiar s-au spus chestiuni remarcabile.

Şi, în fine, tot tradiţională e deja încheierea festivalului cu o şedinţă a Institutului Blecher, clubul de lectură condus şi moderat de Claudiu Komartin. Ajuns, după trei ani de existenţă, la a şaizecea ediţie, Institutul e deja o instituţie în sine – au trecut „pe la Blecher“, cum se spune, după calculele mele, spre o sută cincizeci de scriitori români de azi, din toate generaţiile literare, de la şaizecişti la post-douămiişti încă nedebutaţi. De data aceasta au citit Oana Văsieş şi Andrei Gamarţ.

Sigur, făcînd relatarea din punctul de vedere al unui poet (inevitabil egoist, fireşte), tind să las la urmă partea muzicală – în fond, să nu uităm că e vorba despre un festival de poezie şi muzică de cameră. Ca şi în anii trecuţi, muzicienii au fost excepţionali – recitalurile camerale au fost susţinute de ansamblul Remember Enescu (Corina Răducanu şi Eugen Dumitrescu), de pianistul Răzvan Dragnea (în a doua zi), şi de Ávéd Éva (pian) şi Kozma Péter (violoncel) în ziua a treia. Tot la secţiunea muzică trebuie neapărat listat şi miniconcertul susţinut de Andrei Gamarţ (la chitară, în calitate de compozitor şi textier) şi de Monooka, al cărei acompaniament vocal absolut răvăşitor a demonstrat încă o dată că e una dintre cele mai bune voci feminine pe care le avem.

În fine, ce n-a fost deloc tradiţional (adică a fost, ce mai încoace-încolo, revoluţia absolută a ediţiei) a fost transformarea festivalului într-unul de familie. După cum am mărturisit încă de la început, eu am venit cu Sebastian; Elena Vlădăreanu a venit şi ea cu micuţa Eva; Dan Coman şi Ana Dragu i-au adus şi ei pe Mara, Horia, Dudu şi Alexa; chestiune din care, vorba monşerului, două chestiuni rezultă. Mai întîi, douămiiştii îmbătrînesc şi ei, doamnelor şi domnilor. Apoi, şi abia asta-i cu adevărat important, rezultă că, aşa cum spune undeva unul dintre cei mai naivi invitaţi ai festivalului, poezia e artă de familie. Iată, aşadar, un posibil răspuns la atît de simpla şi infinit de complicata întrebare a lui Ovidiu Pecican referitoare la ce e poezia: singurele două lucruri care se ştiu sigur despre poezie e că e artă de familie şi că e la Bistriţa. Restul e tăcere. Deocamdată.

Radu Vancu este poet şi traducător, lector la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu.

Foto: Alexandru Vlad, by Karina Wechter-Ciuruş