„O-paaa!“ e cuvîntul – şi, uneori, ritmul – fetelor din Coreea. Bărbaţii coreeni visează ca toată viaţa lor să fie numiţi opa. Tradus în diferite contexte lingvistice şi urbane coreene (sensul prim e de „frate mai mare“, doar în adresarea fetelor) e combinaţia – letală, pe scara vînătorii erotice – de prieten, frate, iubit, „băiat rău“, care se încruntă butch, dar care zîmbeşte Disney după colţ, să nu i se vadă sufletul roll, baby, roll.

Apelativul e folosit cu un invariabil zîmbet larg şi cu un soi de mîţîială. Din păcate pentru băieţi şi pentru foarte muncitele lor ore la sală, nu toată viaţa sînt numiţi opa. Cum s-au căsătorit ori au depăşit o anumită vîrstă, în care nici un efect cosmetic, chirurgical ori sportiv nu mai poate face nimic pentru cauză, se schimbă placa comunicaţională, devin ajoshi, „nenea“ de-a dreptul, cu toată căderea imagologică subsecventă.  

Pentru un tînăr, viaţa în Coreea are la tot pasul ierarhii, cutume, poziţii şi dispoziţii de respectat, dacă nu vechi, imediat şi natural adoptate. Tînărul coreean e confruntat cu apăsătorul conservatorism parental – prin definiţie confucianistă – asociat succesului. Trebuie să reziste, apoi, cercurilor castei familiale – serii de mătuşi şi unchi, toate relevante, pînă la proba contrarie. (Vezi telenovela cu iz de marketing media a familiei Kim din Nord. Sînt convins că mulţi din Sud chiar aşa o şi urmăresc, ca pe un nou episod „care pe care“, serial Dynasty, imberbul cu alură de adolescent drastic reprimat, Kim Jong-un în rol de divă „Dan, grab a snicker“ – Joan Collins). Intră în circuitul şcolar, aprig, apoi în competiţia feroce a pieţei muncii. Cercurile nenumărate ale prezenţei urbane contemporane coreene, fiecare adăugînd ceva la pedigree-ul simbolic al fiecăruia: faima oraşului de origine, universitatea absolvită, pînă la ultima marcă a parvenitismului global, olimpiada brand-urilor. Totul e competiţie; ce ar scuti amorul, cel mai glossy capitol al vieţii, de asta? Cît de elegant îi ţine el poşeta ei, cît timp amîndoi se plimbă in the mood for love, nu pe scări, cu sufertaşul, ca în filmul lui Won Kar Wai, ci în Gangnam, city-ul seulez. Cuvîntul-mantră al unui tînăr seulez e style/stylish. De aceea, iubirea trubadurescă cunoaşte în Coreea o adevărată renaştere – cu tot arsenalul necesar: cîntece, flori, cadouri cît mai roz, pluş şi inimioare, ciorăpei şi căciuliţe –, exprimată cu cît mai multe semne de punctuaţie, emoticoane şi adjective cu lopata, exclamaţii, „mai nu vrea, mai se lasă“ à la carte, despărţiri fulger prin SMS şi/sau status de Facebook.  

În Coreea, circuitul produselor comerciale care însoţesc fîlfîitul de inimioară e concurat, cert, doar de cel la IT-uri, ori de cel de la neoanele viu colorate. Iubirea-android. Visul suprem de marketing şi antropologie urbană. Au inventat şi o „sărbătoare naţională“ strict celebrată de toţi: pornind de la observaţia 3D că data de 11.11 seamănă cu nişte sticks-uri îmbrăcate în ciocolată, au declarat-o „Peppero Day“, iar „ritualul“ e să pui un beţigaş din acesta la capătul a două guri voluntare şi să vezi care „pupă“ primul. Şi dă-i cu vagabondul înainte, că doamna e ruşinată cît îi şade bine!

De cîteva decenii, pe această piaţă dresată de „vînători vînaţi“ – vorba lui Michel Tournier, a mai apărut un concurent, un nou tip de opa. „Ricky.“ Nu e numai prin Itaewon, cartierul străinilor din Seul, ci şi prin Hongdae, cartierul tineretului universitar coreean, ori Apgujeong, Dorobanţiul local. Ziua predă la o şcoală engleza lui nativă, serios, dar cîrcotaş cu regulile ierahiei coreene. Seara iese – pulovăraş la baza gîtului, bărbiţă cît trebuie, mîneci suflecate rebel, poster – la un sandwich Subway pe fugă, şi pe urmă la un pint, jucînd biliard în pub-ul coreean local ori discutînd cu amicii despre fotbalul de acasă, din Liverpool, Ohio ori Vancouver. E glumeţ, sportiv, lads’ lad, băiat bun, ascultă muzică indie cu substrat violet, e respectuos şi atent social, are profiluri de socializare pe toate tipurile de site-uri. Uşor condescendent, fără să vrea, pentru că e pentru prima oară în poziţia de delocalizat. E „liberal“, i-ar fi greu economic acasă, în Europa crizei sau în America tea party. Nu e venit pentru carieră în academics, deşi poate predă chiar la o universitate. Marketingul universitar poate avea, în acerba competiţie locală, motive diverse de angajare, unul fiind chiar acela de „a fi Ricky“.  

Cu Ricky, toată lumea are un crush, toţi îl admiră pentru savoir faire-ul social, pentru dezinhibiţia de a lega o conversaţie pe orice subiect, de la ultima problemă paparazzo în familia regală britanică, ori plezniri teologice aplicate de Chris Hitchens unor bigoţi. Ori de a executa, chirurgical, un one night stand, fără prea multe farafastîcuri roz şi kimchi consumat bolînd. Scrie SMS-uri calme, de se simte semnul exclamării şi cînd pune punct. A venit în Coreea pentru fun & travel, exotism bine plătit, totul e awesome, pînă cînd primul buddy se însoară cu o localnică ori altul pleacă, după cei vreo zece ani scurşi iute, ca berea vara, la unul dintre nenumăratele rooftop party-uri în care e DJ, şi îl lasă nostalgic, doar cu Facebook-ul şi cu vreo glumă drept amintire. Pentru remontarea ego-ului, Thailanda şi Bali sînt la îndemînă. Îşi „trăieşte viaţa“.  

Nu-i e prea clar cînd a devenit, în ochii fetelor, ajoshi. Vorba – admirativă – a unui coleg coreean: „În Coreea, fetele sînt tari, domnu’ Bogdan!“ 

Foto: B. Tănase