„După Alecsandri, I.L. Caragiale este cel de-al doilea mare dramaturg român – şi nici pînă astăzi, din păcate, al treilea nu s-a născut, dacă facem abstracţie de Eugen Ionescu, continuatorul lui Caragiale, în mediu cosmopolit. Din raţiuni pe care le putem doar aproxima, relaţia românilor cu teatrul nu a fost niciodată prea strînsă: faţă de poezia lirică ori de proză, teatrul a făcut mereu la noi figură de rudă săracă, din zorile literaturii moderne şi pînă astăzi. Probabil că individualismul naţional exacerbat, ca şi pasiunea pentru cultivarea cuvîntului în sine au împins în România teatrul pe plan secund. Artă prin excelenţă a socialului, bazată pe puterea cuvîntului de a forma opinie, teatrul nu s-a dezvoltat prea mult la un popor lipsit de simţul solidarităţii şi incapabil de sacrificii personale în favoarea binelui comun. Doi greci, deveniţi scriitori români, Alecsandri şi Caragiale, rămîn pînă astăzi singurii noştri autori dramatici excepţionali.“

Am citat din cartea lui Mihai Zamfir – Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, Cartea Românească, 2011, p. 293. Un verdict dur, zăpăcitor (poate chiar mai iritant decît nemiloasa însumare de provocări din Iluziile... lui Eugen Negrici), a cărui justeţe sînt silit s-o recunosc, dar care mă ameţeşte de neputinţă. L-am sucit şi răsucit, l-am contrazis cu furie, apoi l-am acceptat cu acră resemnare, după care m-am revoltat din nou, cum că nu, cum că de ce, cum că, adică, stai, domnule, că nu-i chiar aşa, deşi... etc.

Degeaba. Oricîte tîrcoale suspicioase am da chestiunii şi oricît ni s-ar revolta cocoşismul naţional, omul are dreptate. În afară de cei doi „greci“, fie că plusezi pe Blaga, sau că-l vrei înfipt pe Ionesco („ecrivain français d’origine roumaine“, cum scriu dicţionarele pariziene) în insectarul scenic valah, fie că te precipiţi să arunci de-a valma în luptă numele unor Kiriţescu, G.M. Zamfirescu, Tudor Muşatescu, Mihail Sebastian, Marin Sorescu, Teodor Mazilu, pînă la Matei Vişniec... totul e zadarnic, între noi fie vorba. De la Caragiale şi Blaga încoace, adio univers dramatic plin şi coerent, lume paralelă, ludic-demiurgică, adică, mă-nţelegi: hybris, kosmos, kairos, catharsis, chestii serioase, monşer, ca la Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, Plaut, ca la Shakespeare, Molière, Racine, Goldoni, Lope de Vega, Cehov, Ibsen, Gogol, Beckett.

Prima dată cînd am avut de luptat cu ideea teatrului ca rudă săracă a literaturii române a fost în 1974. Anul doi, Filologia bucureşteană, „Cercul de istoria literaturii dramatice“, coordonat de Vicu Mîndra, un veritabil cadru (didactic) de partid, cu dreptate vituperat de Eugen Simion (via Alexandru Piru) din raţiuni de călinescofobie bolşevică, dar subtil ofertant, prin îngăduinţă şi terapie colocvială. Eram analfabet în teoria literaturii, eminescofil fermecat de „neptunic-plutonicul“ lui Negoiţescu, de poezia lui Ioan Alexandru, de Neagoe Basarab, Antim, Rimbaud, Dosoftei, Dorin Liviu Zaharia, sublimele mitologicale din culegerile lui Simion Florea Marian şi Tudor Pamfile, dar şi de Blake, Lautréamont, Blaga, Baudelaire, Pascal, Noica, Beatles şi San Juan de la Cruz, magnetizat de Led Zeppelin, Unamuno şi Marcela Saftiuc. Pe scurt: un năucitor aliaj de contrarii deopotrivă plăsmuitor, eliberator şi devastator pentru identitatea intelectuală. Un lirism ardent metafizic, armonios şi disolutiv totodată, peste care tema ritualităţii în teatrul poetic a picat ca ploaia diluviană peste seceta din Macondo. Tot citind Blaga, Nietzsche şi Claudel, Péguy, Giraudoux, Pirandello, V.Voiculescu, Sorbul şi George Magheru, Ifigenia lui Eliade, Beckett, Andreev, Adrian Maniu, Maeterlinck, Eliot, Strindberg, Victor Eftimiu, Urmuz-Ciprian, plus tulburătorul triunghi sorescian Iona-Paracliserul-Matca, eram convins că şi la noi teatrul e cît poezia şi proza. Iluzie vinovată. Cînd am luat la rînd istoriile literaturii române, am constatat uluit că teatrul ca literatură – aşa cum mă deprinsesem eu să-l consider – aproape că nu exista în nici una dintre ele. Era lăsat fie definitiv pe seama frivolităţii scenei, ca divertisment şi sincretism artistic (ieftin, scump, nu contează acum), fie era cultivat ca imagine înnobilată literar a ludicului educativ. Iar atunci cînd era ridicat moraliceşte, considerat politic la nivel literar, în linia apărării continuităţii şi a omogenităţii provinciilor (şi fiinţei) naţionale, de bună seamă că esteticul pălea instantaneu în faţa „misiunii sociale“. Tot ce fusese hrănit politiceşte pentru scenă (inclusiv pentru echipele teatrale din şcoli, licee, facultăţi, cu precădere în Transilvania, Bucovina, Basarabia, în Serbia sau Macedonia) se ofilise estetic.

Una peste alta, întrebarea se curbează cît curcubeul peste Carpaţi: de ce românii – care au (şi cultivă) în chip ostentativ, ca-n lumea soră italo-franco-hispanică, mania spectacolului (individual, domestic, conjugal, stradal, rural, politic, administrativ, la nivelul ceremonialurilor de naştere, nuntă, botez, înmormîntare etc.) – suferă de un cronic deficit de creaţie dramatică. Adorăm teatralitatea; avem comédia, simţul replicii, pasiunea intrigii şi-a situaţiei în sînge; avem umor cu carul (nastratinesc sau absurd, cinic sau sentimental, hohotitor, sarcastic, hîtru ori subtil); percutăm instantaneu la toate tipurile histrionice de tristeţe şi ironie; adorăm conflictualitatea, avem geniul bizantin al duplicităţii, travestirii şi tranzacţionalităţii; sîntem iute adaptabili şi dibaci asimilabili; am avut şi avem excepţionale şcoli de actorie, regie şi scenografie ş.a.m.d. – dar nu prea avem autori dramatici, nu construim textualiceşte teatral, nu gîndim scenic şi refuzăm să legăm constant, programatic, dramaturgia de sociologie. (Asta deşi, culmea, de la Reconstituirea la Periferic, de la De ce trag clopotele, Mitică? la Moartea domnului Lăzărescu şi 432, ne-am deprins să corelăm al naibii etnopsihologia cu cinematografia!)

Ce să fie? Faptul că sîntem preponderent lirici, născuţi poeţi şi jubilînd în eseistica subiectivă, anti-sistem, digresivi flamboaianţi, arhi-artişti şi anti-ştiinţifici, marcaţi adînc de individualismul ciobănesc, predilecţia memorialistică, fantasmaticul onirico-fabulos, sete de iraţional şi conservatism parohial? Mihai Zamfir vede o cauză în „lipsa solidarităţii“. Dar de ce-o fi eterna dezbinare românească mai infecundă spectacular decît insularismul britanic, din care ne-a copleşit Shakespeare? Să fie cumva ceva pendinte de ortodoxie, faţă de spaţiul catolico-protestant? O fi balcanismul structural ostil teatralităţii, chit că, la nivel ritual liturgico-imperial, Bizanţul era formidabil? Dar oare sîrbii, croaţii, bulgarii, albanezii, cehii, ungurii, slovacii, polonezii ce mare dramaturgie au?

Tot rumegînd ideea, mi-a venit în minte furioasa lamentare cioraniană, cum că niciodată nu am făcut istorie. Întotdeauna am suportat-o. Poate că pentru a face teatru mare, mult, puternic şi variat, trebuie să fi fost stăpîn. Să ai mentalitate de suveran, nu de slugă la n stăpîni. Ca şi-n filozofie, nici în teatru n-am fost producători, ci excelenţi trăitori: actori, regizori, spectatori deopotrivă. Cu autori din import. La urma urmei, şi asta-i o virtute. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.