Teatrele naţionale au fost inventate de către intelectualii noilor naţiuni aflate în formare în secolele XIX şi XX pentru instrumentarea unor idealuri care aveau nevoie de susţinerea maselor. Noile instituţii au avut de la bun început misiuni clare, obiective specifice – ca să folosim termeni fixaţi azi de ştiinţa managementului, dar pe care intuiţia şi inteligenţa acestor ctitori de naţiune le-au detectat corect fără să le fi studiat –, iar în fruntea lor au fost numiţi oameni care să poată transforma ideile în realităţi.

Parcursul acestor instituţii a fost deturnat apoi, în timpul comunismului, în scopuri propagandistice, aşa cum ştim deja. Dar intenţia mea e să fac un salt direct în 2016, un moment-cheie în care misiunea şi rolul teatrelor naţionale – complet confuze în perioada de după 1990, pe fondul unei întregi societăţi afectate de tranziţie – ar avea o şansă de reinventare. Impactul pe care l-ar avea nişte teatre naţionale reimaginate pentru secolul XXI asupra configurării viitoare a întregii culturi româneşti ar putea fi uriaş, de aceea ar fi important ca un Minister al Culturii temporar să se lupte pentru o asemenea idee.

În această primăvară ajung la final de mandat mai mulţi directori de teatre naţionale (de la Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara), în vreme ce în cazul altora interimatele sînt perpetuate ani de zile cu acordul tacit al Ministerului Culturii, în dispreţul legii care prevede un maximum de 120 de zile (Iaşi, Craiova). Urmează o serie de concursuri şi evaluări de final de mandat. Iar Ministerul Culturii are ocazia, fără a schimba în vreun fel legile existente, să construiască caiete de sarcini noi, prin care să refacă profilul instituţional şi impactul cultural al teatrelor naţionale.

Există mai multe modele de succes, dar cel britanic și cel american a devenit un reper invocat de directorii de teatre naţionale de la noi. Adesea vorbim fără a avea suportul cifrelor. Aşa că n-ar strica o mică trecere în revistă: National Theater Londra acoperă 68% din veniturile sale din încasări de bilete, drepturi pentru spectacole vîndute sau turnee, restul venind de la donatori şi, în proporţie de numai 15%, de la Arts Council (echivalentul mai avansat al AFCN-ului nostru). Lincoln Center din New York se bazează aproape integral pe încasări, închirieri de spaţii, donaţii (inclusiv corporate) şi numai punctual pe fonduri publice, în special pentru programele educaţionale. Prin comparaţie, TNB – care se autodeclară, şi probabil că şi este, cel mai vizitat teatru din ţară – trăieşte din subvenţie în proporţie de 78% şi acoperă 22% din încasări proprii (conform raportului pe 2014).

În condiţii economice total diferite, ceea ce tindem să imităm, în mod superficial, este aparenţa de „mall cultural“ a unora dintre teatrele britanice sau americane. Sub presiunea mediului înconjurător capitalist, aceste centre performative au avut grijă să devină o alternativă pentru consumatori, „magazine culturale“ complexe care vin în întîmpinarea cumpărătorului de cultură, încercînd cu mijloace inteligente să-l „fure“ de la ceilalţi comercianţi. Ca să facă asta, gestionează spaţii prietenoase, primitoare, comunică excelent cu potenţialii beneficiari, implementează metode mai simple de cumpărare a biletelor – platforme online care cresc preţul, dar îi fac pe cumpărători să se simtă răsplătiţi pentru investiţia lor în cultură. Dacă iniţial preţul acestui model a fost impunerea unei selecţii pe bază de cuantum de venituri, în prezent lucrurile au evoluat foarte mult conform devizei comune formulate cu mici diferenţe Great Art for All (Lincoln Center), Great Art and Culture for Everyone (Arts Council, UK) după care au ajuns să se conducă în secolul XXI aceste instituţii. Aceasta a determinat aplicarea unor măsuri menite să asigure accesul larg la programele acestor centre, atenţie pentru educaţie şi pentru egalitatea de şanse, o responsabilizare constantă, în acord cu grija întregii societăţi pentru includerea celor marginalizaţi, indiferent din ce motiv.

Prin comparaţie, în „mall-ul cultural“ românesc singura grijă este creşterea încasărilor şi a numărului de spectatori pe orice cale – deviză demnă de faza primitivă a capitalismului, definită şi ea ca „acumulare de capital pe orice căi“. Preţul acestui model este excluderea de facto a celor cu venituri mici, întocmai ca la oricare alt mall. Să calculăm împreună: cîţi oameni îşi pot permite să plătească 100 de lei pentru un bilet la TNB, cînd venitul minim pe economie este de 1050 de lei? A nu se înţelege că fac pledoarii de stînga aici. Sînt de părere că mall-ul cultural creat din bani privaţi poate fi o admirabilă idee. Dar teatrele naţionale sînt finanţate din bani publici, prin urmare şi din contribuţia celor care au salariu minim pe economie, iar toţi cei care sînt la zi cu taxele plătite către statul român ar trebui să aibă asigurat accesul la cultură (drept ce figurează în Constituţia României, art. 33).

Influenţa neoliberală creşte la noi fiindcă oferă modelul cel mai apropiat de cele occidentale, dîndu-ne senzaţia că „sîntem în rîndul lumii“, şi nu rătăciţi în naţionalisme penibile propagate de partide care flutură steagul idealurilor sociale în acelaşi timp în care îşi bat joc de ele. Această influenţă, exercitată cu măsură şi cu bun-simţ, poate face să progreseze economia, ceea ce în principiu e bine pentru noi toţi.

Dar cultura publică ar trebui să aibă cu totul alte modele, nu transformarea în „mall-uri culturale“ a teatrelor naţionale. Am putea, în schimb, să facem un exerciţiu de imaginaţie, ca să încercăm să vedem ce model ar funcţiona în societatea românească, în faza de dezvoltare în care se află, în loc să folosim metoda copy & paste. Firesc ar fi să existe o serie de dezbateri publice pe această temă, întotdeauna un brainstorming lărgit are capacitatea de a scoate la suprafaţă idei mai bune decît ar putea avea un singur om, oricît de vizionar ar fi el.

Pînă atunci însă, îmi permit să menţio­nez un model poate utopic, dar extrem de incitant. Într-un curs de management cultural online organizat de Goethe Institut, Chris Dercon, fost director al Tate Modern, le propunea cursanţilor (printre care m-am aflat şi eu) să-şi imagineze un alt fel de viitor: „Va veni un timp cînd vom putea considera instituţiile artistice drept noile mass-media, şi încă avem de scris regulile şi legile pentru funcţionarea acestor noi mass-media. (…) Consider că managerul instituţiei artistice de azi trebuie privit ca redactorul-şef al unei mari organizaţii mass-media“.

Între timp, Dercon a părăsit Tate Modern pentru a deveni, din aprilie 2015, noul director al Volksbühne din Berlin. Descinderea lui Dercon la Volksbühne nu a fost primită bine de către marii artişti germani, tributari unor modele revolute, în frunte cu fostul director al Volksbühne, Frank Castorf, regizor şi figură emblematică pentru teatrul german. Experienţa îndelungată e bună, dar în timp ea devine şi o frînă uriaşă, care face imposibilă imaginarea unui model complet diferit. Muşchiul imaginaţiei se lasă în timp, e periculos să laşi rutina să-l anchilozeze, ajungi să crezi că eşti singurul care ştie cum se fac lucrurile bine şi să nu mai primeşti nici o idee din afară.

Spre deosebire de Castorf, managerii artistici din Berlin mai conectaţi cu lumea contemporană, ca Thomas Ostermeier (Schaubühne) sau Anemie Vanackere (Hebbel am Ufer), au primit pozitiv vestea schimbării de la Volksbühne. Vanackere a declarat pentru The Guardian anul trecut: „Văd în fiecare zi că există un public tînăr, internaţional, în Berlin, care îşi doreşte noi feluri de a i se spune poveşti, fie că e vorba de performance, dans, teatru sau opere interdisciplinare care nu sînt favorizate de teatrul clasic. Chris Dercon are fler şi o reţea internaţio­nală impresionantă – el poate reuşi“.

Dercon, care aduce cu el o echipă de top, alcătuită din tineri curatori din diferite domenii, propune modelul unei scene interdisciplinare unde arta dramatică întîlneşte dansul contemporan, filmul, artele vizuale şi cele digitale. El vede în teatrul secolului XXI locul în care artiştii au libertatea de a elabora teme şi idei care îi preocupă, în timp ce un manager competent găseşte căile de a-i pune pe toţi în valoare şi se ocupă de zona financiară, de promovare şi de prezenţa în spaţiul public a instituţiei. Iată o bună bază de reimaginare a teatrelor naţionale pentru secolul XXI: crearea unui mediu propice pentru ca artiştii să-şi exerseze creativitatea, în acord cu societatea în care trăiesc – o societate în continuă şi tot mai rapidă schimbare, în care ei pot deveni vectorii de imaginaţie, cei care configurează noile utopii ce pot sta la baza unui viitor mai bun.

Ţinînd cont de resursele tot mai reduse pe care statele le pot pune la dispoziţia instituţiilor culturale (inclusiv pentru teatrele naţionale), un aspect care merită adus în discuţie este cel al bugetelor acordate din fonduri publice. Este iresponsabil să continui să ceri suplimentarea fondurilor nereducînd din consumul dedicat producţiilor şi crescînd în acelaşi timp costul biletelor – cînd scopul principal al subvenţiei este reducerea costului biletului, în aşa fel încît să fie asigurat accesul la cultură. Principiul finanţării publice este subvenţionarea în beneficiul publicului larg, nu al instituţiei bugetofage. Miza unui bun management devine astfel: cum să-ţi îndeplineşti misiunea cu mai puţini bani şi mai multă imaginaţie? Cum să repoziţionezi instituţia artistică pe o „piaţă a spectacolului“ – în sensul mai larg dat acestui termen care cuprinde în capitalism şi cultura de consum – fără a afecta calitatea conţinutului pe care îl produci şi pe care îl oferi publicului? Aici teoria lui Dercon cu privire la „instituţia artistică – mijloc de comunicare în masă“ capătă sens, fiindcă numai folosind în mod inteligent şi cu responsabilitate etică mijloacele „societăţii spectacolului“, cum o numea Guy Debord, poţi exercita o influenţă reală asupra societăţii.

„Putem crea noi forme de cetăţenie cu mare efect asupra altor industrii şi antreprize graţie muncii noastre de manageri artistici implicaţi, cu viziune, care pun întrebări şi sesizează noile tendinţe resimţite de fiinţa contemporană. Noi, ca manageri artistici, trebuie să ne întrebăm permanent cine sîntem şi încotro mergem, iar prin asta să avem un impact asupra întregii societăţi“, le spunea Dercon cursanţilor săi.

Dar dintre toate ideile lui, cea care rămîne pentru mine favorită este aceea că „misiunea curatorului artistic este să se asigure că gîndeşte evenimente care au puterea de a stimula imaginaţia civică. Învăţaţi să programaţi evenimente: tot felul de teme pot fi discutate – inegalitate, rasă, discriminare sexuală, discriminare religioasă, întrebări care depăşesc graniţele artei“.

Oare ce ne opreşte, cînd ne gîndim la cum vor arăta teatrele naţionale în secolul XXI, să ni le imaginăm ca pe nişte centre de stimulare a imaginaţiei civice, încercînd să aducă în dezbatere publică probleme relevante pentru lumea în care trăim? Ce temă mai bună pentru teatrul viitorului decît să reconvertească consumatorul amintindu-i că este în primul rînd cetăţean?

Cristina Modreanu este critic de teatru, redactor-şef al revistei Scena.ro.

Foto: wikimedia commons