Trei poveşti de TIFF

TIFF 2015 s-a terminat de curînd. Ca să vă faceţi o idee despre cum ne-a fost la Cluj, ne-am reunit să vă spunem trei poveşti de festival. Invitat special: Cristi Luca. Acelaşi film, montaje diferite. Oboseala n-a intrat, din fericire, în cadru.  

● Cristi LUCA 

Aproape în fiecare moment al festivalului ai de luat o decizie. Într-o mînă ai telefonul, în alta un pahar sau o linguriţă, iar în faţa ta o listă de filme ale căror titluri nu-ţi sună întotdeauna cunoscut, oricît de mare cinefil ai fi. Despre unele ai auzit din recomandările prietenilor sau ale presei, pe altele vrei să le revezi pe ecran mare în copii restaurate, pe unele le amîni pentru zilele în care nu eşti presat de nimic, iar pe altele le alegi din instinct. Eşti la o masă de joc şi tragi cărţile. Cîştigătoarele ajung de multe ori să aibă o latură subiectivă puternică şi te agăţi de ele din orgoliu. La fel şi pentru celelalte. Nu mai lungesc introducerea, v-aţi prins, contextul e important. Cîteva titluri din prima categorie:

(regia Juan Schnitman), filmul care a luat marele premiu, e genul de dramă minimalistă în care tensiunea e fin construită, pînă într-un punct în care eşti subjugat complet. Un cuplu aparent fericit ajunge să se autodistrugă emoţional fix în momentul în care trebuie să facă pasul decisiv în cumpărarea unui apartament. Excelent jucat şi emoţionant. 

din cadrul retrospectivei dedicate lui Mircea Daneliuc, rămîne după 35 de ani la fel de necruţător cu interogarea realităţii şi a modului chestionabil în care o percepem. Alături de

, o capodoperă. 

regia Khavn de la Cruz, din secţiunea „Fără cuvinte“, e un mix de film

cu musical în care kitsch-ul e asumat şi irezistibil. Clişeul cu băiatul rău (în cazul de faţă un criminal) care se îndrăgosteşte iremediabil de o prostituată frumoasă e exploatat stilistic (cameraman Christopher Doyle, omul din spatele filmelor lui Wong Kar-Wai) atît de fermecător, încît nu-ţi mai pasă de naraţiune, ci doar de buna dispoziţie. 

(John Maclean), unul din favoritele criticilor americani de anul acesta, e un western dat cu încetinitorul, în care protagoniştii sînt preocupaţi mai mult de schimburi de replici tari şi culte (e menţionat şi Charles Darwin) decît de supravieţuire. Seamănă mult cu

al lui Jarmusch, dar în cazul de faţă nu e un defect.

în regia lui Nicolae Constantin Tănase, are acea energie molipsitoare pe care ar trebui să o aibă orice debutant sigur de talentul său. În ciuda unui simbolism pe alocuri excesiv după gusturile mele, naturaleţea actorilor şi regia bine stăpînită sînt marile plusuri ale filmului. Probabil cel mai bun film cu tineri şi despre tineri din cinema-ul românesc recent. 

Dintre puţinele scurtmetraje româneşti văzute anul acesta la TIFF, mi-au plăcut

(Marius Olteanu), pentru subtilitate, şi

(Andrei Creţulescu), pentru stilistică. 

În final, cred că, odată ce ajungi la TIFF, ai cîştigat deja partida. Relaxaţi-vă şi gustaţi filmele pe care le vreţi. 

● Ana Maria SANDU 

Cu această a 14-a ediţie am adunat în istoria personală 13 ani de TIFF. Unele lucruri se schimbă, altele rămîn, din fericire, la fel. Şi unul dintre ele e starea de Cluj, de festival.

„Dragilor, să avem grijă unii de alţii!“, l-am auzit spunînd pe actorul Levente Molnár la un moment dat. Şi mi s-a părut o urare extrem de potrivită la care m-am gîndit, în zori, cînd mă întorceam de la petrecerea HBO, după o noapte în care soarele ne-a găsit încă la dans.

Preferatul de anul ăsta:

, filmul iranian din competiţie. Regizorul Nima Javidi construieşte un excelent thriller „de apartament“. O oră şi jumătate de suspans, în care cei doi protagonişti trec prin toate stările posibile. E vorba despre un cuplu care e pe punctul să-şi schimbe viaţa. Amir şi Sara mai au cîteva ore pînă la plecare. Îşi fac bagajele să plece din Teheran în Australia. Totul e bine stabilit şi merge conform planului, pînă cînd bomba le explodează în faţă. Femeia găzduieşte copilul foarte mic al unor vecini pentru că bona are puţină treabă şi o roagă să aibă grijă de fetiţă cît ea lipseşte. Doar că somnul profund şi liniştit al micuţei e altceva decît pare. 

Ce fac oamenii ăştia, aflaţi pe picior de plecare, cînd descoperă că au în dormitor un bebeluş mort? Frica îi paralizează şi le ia minţile. Reacţionează prost şi se încurcă în propriile scenarii şi minciuni. Iar pe spectator îl ţin cu sufletul la gură. 

din 1986, al regizorului spaniol Agustí Villaronga, rămîne „copilul teribil“ al ediţiei. Un nume necunoscut publicului românesc, pe care directorul artistic al TIFF-ului, Mihai Chirilov, l-a invitat (cu încă două titluri din filmografia sa,

şi

în secţiunea „3x3“. Villaronga a fost prezent la Cluj şi a povestit istoria acestui debut care a şocat la vremea apariţiei şi o face şi acum, după aproape 30 de ani. Imaginaţi-vă că intraţi în mintea unui sadic pedofil. Că asistaţi pe viu la un transfer de personalitate între călău şi victima sa. Plăcerea supremă a celor două personaje, doctorul nazist cu un fetiş pentru agonia băieţilor pe care îi torturează, şi martorul abuzat, un băieţel frumos şi naiv pe vremea cînd l-a cunoscut, rămîne moartea. În forma ei cît mai pură şi mai caligrafică. Nici o ofrandă nu e prea mare şi prea greu de adus la căpătîiul acestui artist al violenţei dezaxate, care este acest Klaus, bărbat căsătorit, tată al unei fetiţe şi imobilizat de mai mulţi ani într-un cilindru de sticlă cu ajutorul căruia respiră. Ucenicul diavolului e zelos şi inventiv. Vrea să-şi impresioneze maestrul, să-i desăvîrşească opera. Regizorul Agustí Villaronga întinde tot felul de plase, aşa cum va face şi personajul său în film.

La Cluj, filmele româneşti, scurte sau lungi, sînt vedete adevărate. Şi cred că, într-o lume ideală, publicul lor ar arăta exact aşa: numeros, cît să umple Piaţa Unirii, curios şi exigent. 

● Luiza VASILIU 

La TIFF 2015 am văzut nouă filme în patru zile, adică jumătate din cît vedeam în tot atîtea zile acum zece ani, la primul meu TIFF. Calculul e simplu: au trecut zece ani, eu am îmbătrînit, TIFF-ul e neschimbat. Am început cu o îngheţată de tarhon şi un documentar maghiar şi am terminat cu o cratiţă de midii şi un thriller spaniolesc.

(r. Ágnes Sós, 2013) plonjează într-o comunitate de etnie maghiară dintr-un sat transilvănean şi îi provoacă pe bătrînii de-acolo la poveşti despre pierderea virginităţii, ruşinea descoperirii propriului corp, datoria conjugală („ca un cuţit înfipt în spate“), masturbare (antologică discuţia despre beneficiile slăninuţei), flirt şi dorinţă după 70 de ani. Finalul, cu trei babete vesele rostogolindu-se din vîrful unui deal, o să-l transform într-un gif şi o să-l proiectez pe peretele de-acasă, ca un

că bătrîneţea nu trebuie neapărat să fie îngrozitoare.

(r. Carlos Vermut, 2014), e un Almodóvar plus Amenábar despre povara vinei, cu cîteva derapaje simbolice destul de enervante, dar suficient de

încît să merite două ore în sala de cinema din Mănăştur. 

Bucuria festivalului a fost, pentru mine, proiecţia

a lui Daneliuc şi discuţia de după cu regizorul.

e o bijuterie de ciné-vérité combinat cu jocul excelent al actorilor („Filmam pe stradă, printre trecători, şi dacă oamenii întorceau capul după actori, însemna că ceva nu era bine, că nu erau destul de naturali“, a povestit Daneliuc). Torei Vasilescu ar trebui să i se acorde un premiu special – Cea mai

prezenţă feminină din cinematografia românească. S-o vedeţi şi în Croaziera, o să-mi daţi dreptate. 

La TIFF m-a enervat cumplit

(r. Ilinca Călugăreanu, 2015), o docudramă de carton cu reconstituiri penibile şi ipoteza dubioasă că filmele văzute pe casete video au dus la Revoluţia din ’89, iar Irina Margareta Nistor e o mare eroină anticomunistă. E ca şi cum ai spune că madlena lui Proust a dus la Mai ’68 sau că nostalgia poate răsturna,

imperii. Din fericire, am văzut destule filme bune încît să nu-mi mai pese de alea proaste: delicat-pastelatul

(r. Alanté Kavaïté, 2015, Premiul pentru regie la Sundance 2015, categoria „World Cinema“), westernul existenţialist şi şmecher

(r. John Maclean, 2015, Premiul Juriului la Sundance 2015, tot categoria „World Cinema“, cu Michael Fassbender în rolul călăreţului singuratic), înduioşătorul

(r. Dagur Kári, 2015),

(r. Grímur Hákonarson, 2015), premiatul la „Un Certain Regard“ de la Cannes-ul de anul ăsta. Am recomandat tuturor

al lui Alexander Nanau şi

al lui Guy Maddin şi Evan Johnson, pe care le văzusem înainte de TIFF. Am regretat că am pierdut

(r. Agustí Villaronga, 1986), am auzit că a fost pumnul-în-stomac al ediţiei. Nu-i nimic, mă întorc şi la anul, îngheţata de tarhon e formidabilă.

Pagină realizată de Ana Maria SANDU şi Luiza VASILIU  

Foto: C. Nemeş