Ultima bandă a lui Krapp

E o clovnerie tragică. Lumea lui Beckett e una de (falşi sau autentici) clovni pe cale să execute ultimul, supremul salt mortal al vieţii lor, paiaţe triste pe care nu te poţi opri să le asculţi. Chiar şi atunci cînd rămîn prinse în troienele lor existenţiale, ca-n ï, les beaux jours!, sau îşi deleagă povestea benzii de magnetofon, cum face Krapp. Ultima bandă a lui Krapp (Teatrul ACT) e o jonglerie cu două banane, un birou rablagit şi un vraf de benzi magnetice. E o "dramă microscopică", un monolog în pragul neantului numit moarte (sau, pentru unii, eternitate) al unui bărbat care-a renunţat la masculinitate, un om care şi-a trăit toată viaţa prin procură. Îşi ia, zilnic, poate, porţia de realitate la cutie, întotdeauna la trecut, întotdeauna la condiţional-optativ (perfect), cîteodată îndulcită cu banane, de multe ori înecată în alcool. Iar sensul cuvintelor începe să se piardă în negura timpului, odată cu amintirile atît de scrupulos păstrate pe un înşelător suport magnetic: oare ce înseamnă văduvie? Oare ce înseamnă să fii fericit? Oare ce-ar fi fost dac-ar fi fost să fie? Uitaţi-vă la Marcel Iureş. E singur pe scenă şi tace mult. E clovnul cu banana, bătrîn, bărbos şi zbîrlit, de care copiii nu mai rîd de mult, fiindcă de mult nu mai iese din casă. La fel cum cocotele trecute îşi citesc iar şi iar scrisorile de dragoste din tinereţe, el îşi ascultă benzile. Se descompune lent, navigînd şovăielnic printre regrete şi goluri de memorie, spre vidul final.